Am citit-o prima dată pe Doina Ruști acum mai bine de 10 ani, și am scris cu entuziasm, atunci, despre romanul ei Zogru (Polirom, 2006), în cadrul secțiunii de carte a revistei Time Out București. Mi s-a părut, citind acest roman, că e nevoie de o revigorare a prozei cu inserții fantastice, rămasă – la noi – la momentul Eliade-Voiculescu, cu o singură excepție notabilă, după mine, și anume proza lui Ștefan Bănulescu, și că scrisul Doinei Ruști ar putea înnoda această tradiție. Însă, între timp, prozatoarea Doina Ruști a evoluat în multe alte direcții, plăcându-i teritoriile încă neexplorate și temele cât se poate de provocatoare. Dacă primele cărți – Omulețul roșu (Vremea, 2004), Zogru (Polirom, 2006) și Fantoma din moară (Polirom, 2008) – merg în direcția prozei fantastice de care aminteam, Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) și Logodnica (Polirom, 2017) merg în direcția prozei non-ficționale à la Truman Capote, în vreme ce Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017) explorează teritorii baroce, în care fantezia și detaliile minuțioase sunt elementele-cheie. Citind recent Mâța Vinerii, unde detaliile culinare abundă, m-am gândit că autoarei o să-i placă micul nostru dialog cu pretext gastronomic, și am avut dreptate: i-a plăcut. O să vedeți cât de mult din răspunsurile de mai jos. Poftă mare la lectură! Citeşte tot articolul
Tag: fantezie
Interviu cu Ioana Miron: „Despre noi, spaţiile”
Am întâlnit-o pentru prima dată acum peste o decadă, la Botoșani, orașul unde se decernează Premiile Naționale de Poezie „Mihai Eminescu”, iar apoi am citit poeme publicate de Ioana Miron în diverse reviste literare. Debutează editorial cu volumul „Picaj”, Casa de Pariuri Literare, în 2016. Cu un parcurs artistic și literar mobil, Ioana Miron creează „o lume a spațiilor dezafectate, a coridoarele înguste și a cercurilor concentrice”, după cum spune Șerban Axinte în prefața volumului. Am dialogat cu Ioana Miron despre acest volum care ne învață „să ne expunem secretele prin fobii”. Citeşte tot articolul
Crash, J. G. Ballard sau de ce n-o să-ți mai vezi niciodată mașina cu aceiași ochi (NSFW)
Înainte să citesc cartea am văzut filmul. Din nou, mergând pe mâna lui Cronenberg, la fel cum am făcut cu Cosmopolis, pentru că despre Cronenberg poți să spui că e dubios, că filmele lui calcă linia fină dintre genial și kitsch absolut cu eleganța unui elefant acrobat, poți să spui orice, dar nu că e plictisitor. Citeşte tot articolul
Şcoală pentru proşti, un poem de 180 de pagini
Aşa cum vă spuneam în articolul despre ruşii ce nu trebuie rataţi, am luat romanul lui Saşa Sokolov crezând că voi citi o satiră şi am dat peste una dintre cele mai sensibile mărturii din perspectiva unui elev înscris la şcoala specială, Şcoala pentru proşti, ai cărei elevei nu vor deveni niciodată ingineri. Citeşte tot articolul