Înainte să citesc cartea am văzut filmul. Din nou, mergând pe mâna lui Cronenberg, la fel cum am făcut cu Cosmopolis, pentru că despre Cronenberg poți să spui că e dubios, că filmele lui calcă linia fină dintre genial și kitsch absolut cu eleganța unui elefant acrobat, poți să spui orice, dar nu că e plictisitor.

Și, evident, așa cum mi se întâmplă de obicei în cazul filmelor lui Cronenberg, la sfârșit mi-a fost imposibil să îmi dau seama dacă filmul ăla chiar a fost un experiment reușit, fucked up, dar revelator într-un anumit sens, sau o porcărie sinistră.

Și uite așa am ajuns la carte, un coșmar care se petrece aproape în întregime pe roți, un carusel de scene de sex bizar, pe bancheta din spate, pe bacheta din față, pe capota mașinii, înecate în sânge, spermă, salivă, excreții și secreții, torente de fluide corporale care i-ar face pe Pascal Bruckner și Ryu Murakami să roșească și să scrie repede un roman cu unicorni și panseluțe ca să-și mai scoată din cap prostiile lui Ballard.

Povestea în sine e simplă și aproape insignifiantă în marea schemă a universului ballardian: în urma unui accident de mașină în care ucide un om și este pe cale să fie ucis el însuși, naratorul începe să-și construiască din ce în ce mai des fanteziile sexuale în jurul Mașinii, cu M mare pentru că Mașina este, în roman, mai mult decât un obiect care te duce din punctul A în punctul B. Mașina e o entitate care face posible găleți de vise umede pe care oamenii, în general, nu le au, pentru că nu înțeleg potențialul imens pe care îl poartă sub capotă această construcție modernă.

Mașina și accidentul poartă în ele o energie sexuală imensă. Ballard ne descrie, pe zeci de pagini, anatomia unui automobil cu aceeași senzualitate cu care ne-ar descrie o femeie. Întregul roman e o declarație de dragoste pentru Mașină, în care sânii sunt înlocuiți de indicatoarele din bord, schimbătorul de viteze e un penis uriaș, canapelele sunt pielea catifelată ale unei superfemei imaginare, lichidul de răcire e o secreție vaginală și, mă rog, o să mă opresc aici pentru că nimeni n-o zice mai bine ca Ballard. Mai bine îl citiți direct pe el:

Around me the interior of the car glowed like a magician’s bower, the light within the compartment becoming darker and brighter as I moved my eyes. The instrument dials irradiated my skin with their luminous needles and numerals. The carapace of the instrument binnacle, the inclined planes of the dashboard panel, the metal sills of the radio and ashtrays gleamed around me like altarpieces, their geometries reaching towards my body like the stylized embraces of some hyper-cerebral machine.

Mașina, însă, nu este doar o zeiță pe care o preamărești babardind prostituate pe bancheta din spate. Mașina dă o energie cu totul specială actului sexual prin posibilitatea accidentului, uniunea absolută dintre om și automobil, în care fiecare rană este un orificiu care urmează să fie penetrat într-un act sexual suprem, final și absolut: moartea.

Practic, romanul urmărește transformarea lui Ballard dintr-un mic într-un mare și psihopat pervers, sub influența ciudatului său amic Vaughan și a grupului lor sinistru de symphorofiliaci de-o anume categorie (termenul e folosit pentru a descrie oamenii pe care îi excită nu doar accidentele de mașină, ci dezastrele și catastrofele în general). Accidentul cu care romanul pornește este doar primul dintr-un lung șir, Ballard atrăgându-și în cele din urmă și nevasta în grupul fostelor victime de accidente de mașină (unii dintre ei rămași cu un grad mai mare sau mai mic de invaliditate în urma lor), pentru ca în final – well, cred că vă prindeți și voi, așa că nu vă spun.

crash-1996-poster

O să vă spun însă că filmul lui Cronenberg este o ecranizare destul de exactă a poveștii lui Ballard, dar că e lipsită de liantul care dă cărții o surprinzătoare coerență: călătoria în capul naratorului, acolo unde totul are sens. Felul în care Ballard percepe ceea ce i se întâmplă are o umanitate (da, știu, creepy concluzie) care filmului îi lipsește. Înțelegi că el are o afecțiune reală pentru Mașină, dar și pentru soția lui, deși o transformă într-n pion al fetișului lui, sau pentru Vaughan, deși acesta încearcă în cele din urmă să-l ucidă, ați ghicit, călcându-l cu mașina.

Filmul e deci doar o serie de evenimente care, deși fac parte din aceeași poveste, par aruncate aleatoriu într-o oră și jumătate de sex în mașini care, în final, n-are altă concluzie decât WTF?, și se concentrează în special pe relația lui Ballard cu Helen Remington, soția bărbatului pe care acesta l-a ucis în accidentul de la început, în timp ce romanul este construit în jurul relației acestuia cu Vaughan, și a felului în care Vaughan reușește să-i atragă pe toți membrii grupului în jocuri din ce în ce mai dubioase și periculoase.

Scriitura lui Ballard e însă extraordinară, are o fluență fantastică iar limbajul este atât de frumos mânuit încât vezi fiecare detaliu pe care autorul vrea să ți-l arate, oricât de mărunt sau scârbos. Descrierile sunt atât de bogate încât miroși, auzi și simți aceleași lucruri ca și personajele, ceea ce în anumite scene e de-a dreptul îngrozitor. Legătura pe care Ballard te forțează să o ai cu ei, prin felul în care te forțează să le intri în cap, face ca experiența romanului să se transforme, pe parcurs, într-un coșmar pentru cititor, din care știi că nu poți ieși dacă doar închizi cartea. Trebuie să o termini, să trăiești experiența până la capăt, oricât de oribilă ar fi, ca să te poți elibera de ea.

In these fantasies I was able at last to visualize those deaths and injuries I had always feared. I visualized my wife injured in a high-impact collision, her mouth and face destroyed, and a new and exciting orifice opened in her perineum by the splintering steering column, neither vagina nor rectum, an orifice we could dress with all our deepest affections. (…) I visualized the body of my own mother, at various stages of her life, injured in a succession of accidents, fitted with orifices of ever greater abstraction and ingenuity, so that my incest with her might become more and more cerebral, allowing me at last to come to terms with her embraces and postures. I visualized the fantasies of contented paedophiliacs, hiring the deformed bodies of children injured in crashes, assuaging and irrigating their wounds with their own scarred genital organs, of elderly pederasts easing their tongues into the simulated anuses of colostomized juveniles.

Nu recomand Crash decât celor cu o toleranța destul de mare la bizarerii sexuale (atât hetero, cât și homosexuale) descrise extrem de grafic, violență, și toate combinațiile posibile ale acestora două. Însă pentru cine are răbdare și nervi, Crash e experiență incredibilă, un roller coaster în urma căruia mașina ta n-o să mai arate niciodată la fel.

PS: Cea mai mișto cronică la cartea asta nu este, însă, a mea. Cu toată modestia 🙂 O găsiți aici, în The Guardian, și e de citit pentru că imită scriitura lui Ballard, ceea ce o face și bine scrisă, și amuzantă, și perfect conectată la atmosfera romanului. 

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *