„Fenomenul editorial al anului 2012 în Franța”, Fetița cu ochi albaștri (în original, Un avion sans elle) este un policier plin de suspans și de răsturnări de situație a cărei acțiune se petrece, aproape trei sferturi din roman, într-o singură, și lungă, zi.
După prăbușirea unui avion pe coasta unui masiv din Munții Jura, la frontiera franco-elvețiană, în ajunul Crăciunului din 1980, singurul supraviețuitor găsit este, în mod miraculos, un bebeluș. Coincidența face ca în avion să fi fost două bebelușe (Lyse-Rose de Carville și Émilie Vitral), de aproximativ aceeași vârstă, trei luni, și, în absența posibilității de a face teste ADN (în 1980 nu exista această posibilitate), se naște un război juridic și mediatic între cele două familii din care fetița ar fi putut face parte. Pe de o parte o puternică și bogată familie din Paris, familia de Carville, pe de alta, una săracă din Dieppe a cărei singură modalitate de a-și câștiga existența era de a vinde mâncare gătită într-o rulotă. În scurt timp, însă, „războiul” nu se mai dă doar între cele două familii, ci între două Franțe: o Franță a marii burghezii, a familiilor cu tradiție, a conacelor cu parc propriu, și o Franță socialistă, a familiilor de muncitori, a celor aflați în slujba acestor „mari familii”.
Câteva luni mai târziu, în ciuda influenței, a banilor și a amenințărilor, familia de Carville pierde procesul, iar micuța este declarată o Vitral. Lucrurile ar fi trebuit să se oprească aici, dar, evident că nu se întâmplă așa. Mathilde de Carville, una dintre cele două bunici, cea bogată, angajează un detectiv privat pe care-l plătește regește și pe care-l însărcinează ca, timp de 18 ani, să urmărească toate indiciile și pistele posibile din acest caz. Și se pare că tocmai de 18 ani are nevoie detectivul, Crédule Grand-Duc, pentru a-l rezolva. În seara în care fata, Émilie Vitral, împlinea 18 ani, incapabil să fi dus la bun-sfârșit cazul, Grand-Duc stă la birou și așteaptă ca orologiul să sune de miezul nopții pentru a-și trage un glonț în cap. Chiar înainte de ora 0.00, ochii îi cad pe ziarul care, cu 18 ani în urmă, anunța prăbușirea avionului. Și, în acel moment, toate misterele sunt elucidate. Vi se pare o coincidență prea mare? E doar prima dintr-un lung șir de coincidențe și de răsturnări de situație de care e plină cartea.
Dincolo de intriga polițistă, mie mi s-au părut foarte interesante personajele: de la detectivul cu nume neobișnuit, Crédule Grand-Duc, blazat și cinic, aducând aminte de detectivii hollywoodieni din filmele alb-negru, la cele două bunici, Mathilde de Carville, glacială și bățoasă, și Nicole Vitral, caldă și empatică, și, mai ales, poate cel mai interesant personaj, Malvina de Carville, sora mai mare a lui Lyse-Rose de Caville, copila presupusă a fi murit în accident. Nevrotică și caustică, un fel de geniu al răului, presupusă psihopată, Malvina este victima inocentă a încercărilor disperate ale bunicului său de a câștiga custodia micuței supraviețuitoare. Ea însăși un copil pe vremea aceea, Malvina a fost târâtă prin sălile de judecată și pe la emisiuni pentru a depune mărturie că bebelușa este, într-adevăr, sora ei. Mi s-a părut foarte bine redat felul în care mintea acestui copil a fost afectată de războaiele și ambițiile adulților și felul în care, obligată să crească în umbra lăsată de absența surorii mai mici, ea nu s-a mai putut dezvolta normal. Dincolo de toate răsturnările de situație și toate secretele dezvăluite pe ultimele pagini, evoluția și personajul Malvinei sunt, probabil, partea cea mai interesantă din tot romanul.
Alături de personaje, un alt punct forte al romanului mi s-a părut a fi tabloul Parisului contemporan, cu cartierele sale și specificul fiecăruia, metroul parizian și străduțele gălăgioase sau pitorești din metropola franceză, precum și felul în care situarea într-un cartier sau în altul (încă) este considerată un semn identitar. Bistrouri studențești, gherete de unde imigranții turci cumpără kebap, aglomerație urbană, căsuțe cu câțiva metri de grădină în față sau conace de familie cu seră și pădure proprie, viața dintr-un târg la malul mării sau pensiuni pitorești din stațiuni montane, oameni și locuri, toate sunt reprezentativ descrise, iar suspansul este completat de un bun roman de atmosferă.
Scris într-un ritm alert, cinematic aproape, ai tot timpul impresia că vezi ceea ce se întâmplă, nu citești, Fetița cu ochi albaștri e un roman foarte potrivit de luat la plajă (mai e puțin până atunci) sau la drum lung, pentru că sigur nu o să ai timp să te plictisești. Nu e o carte care să te pună prea mult pe gânduri, e una de citit când ai chef să te relaxezi citind ceva bine scris, dar care să nu fie prea complicat și profund. Cum ziceam, o carte de vacanță.
Fetița cu ochi albaștri, de Michel Bussi, Ed. Polirom, 2015, trad. Mădălin Roșioru, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
