Matei Călinescu pune literatura importantă, esențială, sub pecetea re-lecturii. Postmodern, el oferă varianta textului care se re-scrie în permanență prin re-lectură. Lumea se dezvăluie mereu altfel, mereu modificată într-o literatură care prelucrează, de mii de ani, aceleași teme. Fără a se epuiza, fără a se autodistruge. Întreaga istorie literară poate fi văzută ca o serie nesfârșită de rescrieri. Ceea ce face Matei Călinescu în A citi, a reciti este, de fapt, teoretizarea a ceea ce am citit cu toții în prozele lui Borges: un apel interminabil la perspectivă, la recontextualizare, la re-lectură.

Numai că Borges nu este singurul scriitor fermecat de această idee a textului care se modifică în permanență. Și Michel Tournier își dedică scriitura aceleiași practici. Nu de puține ori preia acesta o temă pe care o credeam epuizată într-un alt volum pentru a o recontextualiza în lumina unui amănunt descoperit în cărțile din vechime sau doar inventat. Scriitorul francez se declară a fi un „contrabandist al filozofiei”, lucru care se poate observa uşor în romanele sale, care pornesc mereu de la un motiv mitic sau arhetipal. Urmăreşte cultivarea cititorului prin abordarea unei tematici inedite, inovatoare şi şocante. Este un cititor elitist, fascinat de bizarerii, care încearcă mereu să repotenţeze în cărţile sale, prin filtrul relecturii, teme ce păreau epuizate, abordate până la saturaţie.

Tournier vizează insistarea pe detaliul aparent insignifiant, pe raritatea ascunsă în cărţi ezoterice, pe remodelarea scenei golite de sens. De asemenea, Tournier vizează relativizarea conceptului, motiv pentru care surprinde personaje diforme, androgine, efeminate sau cu o identitate sexuală confuză, atinse de ceea ce oamenii încadraţi în cotidian numesc „nebunie”,  care ies din logica comunului şi intră într-un spaţiu ce nu poate fi definibil prin „moralitate” în sensul pe care mizează experienţa celor mulţi.

Romanul Gaspar, Melhior & Baltazar pleacă de la această miză. Povestea magilor de la Răsărit este poate una dintre cele mai cunoscute din lume. Cum ar putea fi ea respusă pentru a le mai trezi interesul cititorilor contemporani care, culmea!, sunt și bombardați cu mai multă literatură decât ar putea citi oricare dintre ei într-o viață. Soluția este oferită de o scriere apocrifă care atestă existența unui al patrulea mag, Taor, care nu a reușit însă să ajungă la timp. Cartea spune cu răbdare poveștile tuturor regilor magi, aducând în fața ochilor cititorului slăbiciunile și pasiunile fiecăruia dintre ei.

Primul rege mag descris în romanul scriitorului francez este Gaspar, cel chinuit de iubirea neîmpărtăşită pentru sclava sa cea albă, Biltine. Povestea acestuia este cutremurătoare, căci regelui, deşi i se prevestise să se ferească de blond, cade atât de mult în fascinaţia femeii încât ajunge, paradoxal, sclavul ei. În ciuda tuturor dificultăţilor pe care le întâmpină de la ceilalţi servitori ai săi, care nu înţeleg obsesia stăpânului şi care încearcă tot posibilul pentru a o prigoni pe femeie şi pe cel care se prezenta ca fratele ei, deşi îi era amant în taină, Gaspar face o mulţime de acte necugetate din iubire.

Momentul culminant este cel în care Gaspar doreşte să renunţe la identitatea sa, căci îşi vopseşte faţa cu alb, iar Biltine, cu negru, în timp ce sunt tămâiaţi de amantul ei. Ridicolul situaţiei este cel care îl trezeşte la realitate şi îl face să înţeleagă că se află prea strâns legat de cântecul tânguitor al Satanei. Povestea se sfârşeşte în momentul în care fosta sa doică, actuala matroană a haremului său, îi relatează trădarea Biltinei.

Baltazar, următorul rege prezent în romanul lui Tournier, este cel mai bătrân dintre ei. Pasiunea care i-a marcat viaţa este cea a reprezentării, căci acesta este un adorator al artelor. Trăind într-o ţară în care lupta dintre iconoclaşti şi iconoduli lua permanent amploare, Baltazar este adeseori blamat pentru vina de a fi un idolatru.

Neacceptându-i pasiunea, preoţii săi complotesc şi îi distrug mai multe dintre obiectele adorate, până la fapta supremă de a rade de pe faţa pământului muzeul în care acesta depozitase toate obiectele artistice acumulate de-a lungul vieţii. Pentru că vinovaţii au lucrat însă prudent, acesta nu are dovezi pentru a-i acuza. Acesta este contextul în care deznădăjduitul Baltazar vede cometa  şi se hotărăşte să plece în călătorie.

Melhior, deşi este rege, este sărac, căci este victima complotului unchiului său, care l-a îndepărtat de la domnie. Pentru el, spaţiul familiei nu este unul sigur, căci tatăl său a murit probabil otrăvit, iar mama sa este prigonită de acelaşi unchi care face presiuni şi asupra lui, ameninţându-l cu moartea acesteia dacă nu va părăsi palatul. Astfel, Melhior se vede nevoit să fugă cu o singură monedă de aur cu efigia tatălui său prin care să poată dovedi ulterior că el este moştenitorul de drept. Însă, înainte de a putea merge la alţi regi pentru a le cere ajutorul, Melhior se vede nevoit să cerşească, ceea ce i se pare absurd, căci cere de la cei ce ar trebui să îi fie supuşi.

În această perioadă de prigoană, Melhior are o revelaţie, căci: „Am înţeles că regalitatea, însoţită cu sărăcia, produce mai degrabă un tâlhar decât un cerşetor, dar regele, tâlharul, cerşetorul au în comun faptul de a se situa în afara normelor obişnuite de comportare: ei nu dobândesc nimic prin muncă şi nici prin schimb.”

Ultimul personaj al romanului scriitorului francez este Taor, cel menţionat doar în textele apocrife, a cărui poveste nu apare însă în Biblie. Acest lucru se justifică prin faptul că regele indian, sosit prea târziu, nu ajunge la timp pentru a i se închina Pruncului.

El este cel mai naiv dintre toţi, cel care porneşte în călătoria sa din dorinţa de a afla reţeta rahatului lokum. Toar nu este rege, căci mama sa, avidă de putere, îl îndepărtează de scaunul domnesc prin cultivarea pasiunii acestuia pentru dulciuri care are rolul de a-l infantiliza în ciuda vârstei, cât şi de a suplini, în mintea lui, afecţiunea pe care aceasta nu i-o dădea. Însă, caracterul prinţului se schimbă în momentul în care se întâlneşte cu ceilalţi regi magi, de la care aude povestea lui Iisus.

Primul moment în care suntem conştienţi de schimbarea care se produce într-însul este acela în care se simte ruşinat de motivul pentru care a pornit în călătorie, mult mai puţin nobil în comparaţie cu al celorlaltora: „De când am părăsit coasta ţinutului Malabar – unde lucrurilor li se spune pe nume şi unde doi şi cu doi fac patru –, mi se pare că mă pierd într-o plantaţie de ceapă, deoarece aici fiecare lucru, fiecare animal, fiecare om are un sens aparent, îndărătul căruia se ascunde un al doilea tâlc care, odată descifrat, descoperă prezenţa unei a treia semnificaţii, şi aşa mai departe. La fel stau lucrurile şi cu mine, aşa cum mă văd acum, fiindcă mi se pare că tânărul naiv şi prostuţ care şi-a luat rămas bun de la Maharani Taor Mamore s-a preschimbat, pe parcursul câtorva săptămâni, într-un bătrân bogat în amintiri şi în sfaturi şi nu cred că am ajuns la capătul metamorfozelor.”

Taor, după întrevederea cu magii, se grăbeşte pentru a-l ajunge pe Iisus, însă nu are acest noroc. Taor îşi continuă drumul până la Marea Moartă, în imperiul sării. Acolo, după alte pierderi materiale, îşi dezleagă supuşii de obligaţia de a-l urma. Asistând din întâmplare la ceremonia judecăţii unui tată de familie, Taor ia asupra lui datoria acestuia. Cum vistierul îi explică că nu mai au suma necesară răscumpărării sodomezului, prinţul hotărăşte să fie el încarcerat în locul aceluia, căci familia lui ar fi murit, altfel, de foame. Astfel, prinţul indian este condamnat la treizeci şi trei de ani de închisoare în minele de sare.

Chinuit de sete, Taor asistă la o minune căci, în momentul în care un nou deţinut îi recită textul fericirilor, inclusiv pe cel care îi vizează pe cei însetaţi de dreptate, din ochii săi se desprinde o lacrimă care îi astâmpără setea inimaginabilă. Eliberat după treizeci şi trei de ani, Taor pleacă iar în căutarea Mântuitorului, dar, şi de această dată, ajunge prea târziu, căci nu îl mai găseşte pe acesta la locul Cinei celei de Taină, dar se înfruptă din rămăşiţele euharistice rămase pe masă: „Lui Taor i-a venit ameţeală: pâine şi vin! A întins mâna după un pocal, l-a dus la buze. Apoi a luat o bucată de pâine de azimă şi a mâncat-o. Atunci s-a prăbuşit înainte, dar n-a căzut. Cei doi îngeri care, de la eliberare, vegheau asupra lui, şi-au desfăcut aripile mari, l-au cules şi, în aerul nopţii deschis deodată către o mare lumină, l-au luat cu ei pe acela care, mereu ultimul, veşnicul întârziat, primise cel dintâi euharistia.”

Pe lângă poveștile emoționante ale regilor magi și ale transformărilor de care aceștia au parte de-a lungul vieții, romanul aduce în prim plan și spațiul carnavalescului, în care ordinea lumii este răsturnată. Tema adamismului, a omului primordial și al nostalgiei după începuturi poate fi, de asemenea, regăsită în paginile romanului. Nici tema orașului blestemat nu este de neglijat, căci imaginile prin care este descrisă Sodoma sunt dintre cele mai pregnante. Desigur, sensibilitatea scenei finale, hristice, poate părea pentru unii prea pedagogică, însă, în ansamblul romanului, este echilibrată.

Dacă nu pentru scriitura rafinată de care Michel Tournier dă dovadă în acest text, atunci romanul trebuie citit și doar pentru că ne învață cum se scrie literatura de calitate chiar și bătând la uși deja tocite, pe care mulți s-au perindat deja.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *