Mais où sont les hommes d’antan? Unde ne sunt eroii de-altădată? Cei care plecau să înfrunte bătălii și monștrii și zei capricioși și tărâmuri necunoscute? Cei pe care îi așteptau cuminți acasă soțiile, iubitele, mamele, amantele, Penelope tricotând și deșirând șirul lung al zilelor și nopților petrecute în singurătate?… Acolo unde au fost, probabil, întotdeauna: în mituri și povești. Și, până la urmă, cât de mult ne mai dorim lângă noi eroi gata mereu să plece în aventuri, să se bată, să cucerească, să adune trofee și povești?

Un fel de odisee modernă, Glasul mării, romanul spaniolului Manuel Vicent, urmărește nu atât aventurile pe mare ale unui nou Ulise, cât mai degrabă un fel de excurs în propriile abisuri interioare. Cu o scriitură ce aduce aminte puțin de García Márquez, amestecând mitologia elină cu frânturi de realism magic, totul proiectat pe fundalul unui orășel de provincie mediteranean, romanul reușește să fie surprinzător de la început până la sfârșit.

La 25 de ani, având drept avere o valiză plină cu cărți, Ulises Adsuara, ajunge în micul orășel de costă Circea, „știind pe dinafară tot ce îl învățaseră la școală și nimic despre viață”. Experiența de profesor al liceului din oraș se dovedește a fi la fel de banală ca și înfățișarea lui de tocilar sfrijit și cu ochelari, botezat de marinarii locului „Rachiu” pentru simplul motiv că la bar comanda numai lapte sau apă minerală…. Constatând prăpastia tot mai adâncă dintre materia pe care o preda și interesele elevilor săi („Ulises tocmai le predase o oră de literatură în care le explicase elevilor sensul celebrului vers al lui Horațiu Carpe diem, lucru care nu i-a interesat câtuși de puțin pe cei treizeci de măgari plini de acnee”), aflați la vârsta la care orice tânăr se crede nemuritor, Ulises încearcă să pună el însuși în aplicare dictonul horațian, lăsându-se în voia sentimentelor. Se lasă, așadar, purtat de boala care cuprindea orășelul în fiecare primăvară, molima florilor de portocal, se îndrăgostește de Martina Lambert, fiica proprietarului tavernei Rechinul, se căsătorește cu ea înainte de venirea pe lume a fiului lor, Abelito, și începe cuminte să aibă vise tot mai profane: își dorește nespus o barcă cu care să se ducă duminica la pescuit.

Tentația orizonturilor necunoscute se dovedește, însă, a fi irezistibilă chiar și pentru marinarul aflat la cârma unei mici bărci de pescuit. Și cum, tot din cărțile clasice, Ulises știa că „orice erou trebuie să facă o călătorie”, „o călătorie plină de peripeții din care trebuie să se întoarcă matur și îmbogățit”, pleacă și el în aventura proprie, o aventură care durează, cum altfel?, zece ani. Însă, spre deosebire de tizul său antic, nu aflăm nimic din această odisee modernă. Călătorind până la capătul lumii și înapoi pentru a-i aduce soției primul ton din sezon, detaliile aventurii sale rămân la fel de necunoscute pentru noi, ca și pentru cea rămasă să-l aștepte. Doar că, așa cum nici eroii nu mai sunt cei de-altă dată, nici Penelopele nu mai sunt ce-au fost.

După trei ani de așteptare, Martina acceptă cererea în căsătorie a celui mai bogat bărbat din Circea, Alberto Sierra. Dezamăgită de două ori de visele cu eroi moderni, o dată de Yul Brynner, eroul adolescenței sale, pe care-l urmărise la filmările ce aveau loc pe iahtul Glasul mării acostat în port, și pe care l-a așteptat toată viața s-o ducă cu barca lui altundeva, undeva departe unde fericirea e ușoară, așa cum e mereu în vise („El o chema pe pupa iahtului Glasul mării. Îi făcea semne cu mâna ca să urce la bord, pentru că voia să o ducă pe o insulă îndepărtată, căreia nu i se pusese încă nume, unde aveau să trăiască singuri”) și, a doua oară, de cel pe care și-l alesese drept soț și care îi înflăcărase trupul și mintea folosindu-se de seducția cuvintelor („– Atunci de ce iubești un bărbat care nu știe să câștige bani?– Știe să spună povești”), Martina se complace în confortul adus de noul statut de soție a unui om bogat.

Vise de femei, vise de bărbați, toate se dovedesc vise legate de o plecare. „Fericirea e mereu în altă parte”, par a-și spune și eroii lui Manuel Vicent în timp ce navighează în derivă pe vasele-fantomă ale Dorințelor-Neîmplinite și ale Fericirii-Imposibil-de-Atins. Însă, dincolo de povești cu eroi și eroine, dincolo de mituri și demitizări, ce mi-a plăcut cu adevărat în Glasul mării a fost stilul scriitorului. Cu o scriitură aparent nepretențioasă, simți cum autorul spaniol, la fel ca și eroul său, este un povestitor seducător, care se joacă cu cuvintele, cu locurile comune și cu toate lucrurile pe care avem impresia că le-am învățat din cărți, dar pe care am uitat să le învățăm și din viață: iubirea, plăcerea de a trăi, adierea vântului sau glasul mării…

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Glasul mării, Manuel Vicent, Ed. Univers, 2013, traducere Lavinia Similaru, colecția „Globus”. Cumpără cartea de aici.

Avatar

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *