Când s-a anunțat, la începutul lui octombrie 2014, că Patrick Modiano, un scriitor francez prolific, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, am fost dezamăgită. Pariam pe alți scriitori, așteptam ca alți autori favoriți să fie distinși cu acest premiu literar. Unde mai pui că nu știam mai nimic despre acest Modiano, nu-i cunoșteam opera, nu citisem mare lucru despre el. Iar motivația juriului, „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie”, mi se părea vagă. 

Era urgent, pentru mine, să încep să mă pun la punct cu câteva lecturi din scrierile lui Patrick Modiano. Din fericire, am avut de unde alege căci, la sau după Gaudeamus, la puțin mai mult de o lună de la anunțarea laureatului Nobel pe 2014, au apărut atât reeditări ale cărților sale, cât și noi traduceri.

La editura Art, de exemplu, a fost reeditată, în ediție cartonată, În cafeneaua tinereții pierdute (traducere de Constantin Abăluță, cronica noastră aici), dar traduse și Caterina Categoric (de Iulian Curuia, cu ilustrații de Jean-Jacques Sempé, carte pentru copii) și Câinele-fantomă (traducere tot de Iulian Curuia). La editura Polirom au fost publicate Bulevardele de centură (traducere de Livia Storescu) și Călătorie de nuntă (traducere de Elena‑Brandușa Steiciuc), iar la editura Humanitas Fiction au apărut Strada Dughenelor Întunecoase (traducere de Șerban Velescu) și Micuța Bijou – publicată prima dată în 2003, la numai doi ani după ediția princeps, în colecția „Cartea de pe noptieră” și în traducerea Danielei Ștefănescu; în noiembrie 2014 a fost publicată într-o altă traducere, a lui Dan Rădulescu, în colecția „Raftul Denisei”. Și editura Rao publicase, în 2006, în traducerea Simonei Brânzaru, Dora Bruder – cred că tirajul nu a fost epuizat și, prin urmare, nu s-a publicat o a doua ediție.

Enumerarea de volume semnate de Patrick Modiano și traduse la noi are scopul de a vă face curioși în legătură cu acest autor. Sunt printre cei care consideră că o singură carte nu este suficientă pentru a te da cu părerea în ceea ce privește opera unui scriitor – asta pentru că tot am citit comentarii, pe diferite platforme online, ale unor utilizatori care afirmau, după ce citiseră un singur volum de-ale lui Modiano, că nu i-ar fi dat Nobelul. În plus, avalanșa de romane apărute sunt grăitoare pentru fenomenul Modiano, cel care abia acum, post Nobel, este cu precădere căutat și citit în America, Anglia și alte țări europene, deși cărțile sale fuseseră traduse anterior în peste treizeci de limbi (ba chiar în 45 de limbi – este vorba despre Strada Dughenelor Întunecoase, recompensat cu Premiul Goncourt în 1978).

la-petite-bijou-417682

Și acum, să ne întoarcem și să ne facem puțin de cap cu Micuța Bijou, prima carte pe care am citit-o după În cafeneaua tinereții pierdute. Spre deosebire de În cafeneaua…, care are patru naratori care încearcă să reconstituiască, din patru unghiuri, o parte din povestea lui Jacqueline Delanque, numită Louki de cercul boemilor de la cafeneaua Condé, Micuța Bijou are un singur narator, la persoana I singular. Numele protagonistei se confundă, așadar, cu naratorul: Thérèse, o tânără de nouăsprezece ani, drăguță, timidă, solitară, dădacă temporară a unei fetițe care oglidește, la scară mai mică, experiențele ei. Intră în roman în punctul-cheie al acestuia, cel care va porni motorul amintirilor, al periplului prin negura trecutului, al găsirii identității:

Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea „Micuța Bijou” și mă găseam în stația de metrou Châtelet la ora de vârf. Mă aflam în mulțimea din culoarul acela nesfârșit, pe covorul rulant. O femeie purta un mantou galben. Culoarea mantoului îmi atrăsese atenția și o vedeam din spate, pe covorul rulant. Apoi a luat-o în lungul culoarului, acolo unde este indicat „Direcția Château-de-Vincennes”. Stăteam acum nemișcați, înghesuiți în mijlocul scării, așteptând deschiderea portițelor batante. Se afla alături de mine. Atunci i-am văzut fața. Asemănarea acestei fețe cu cea a mamei mele era atât de izbitoare încât m-am gândit că era chiar ea. (p. 7)

Această întâlnire cu femeia misterioasă din metrou, asemănătoare mamei personajului principal, va declanșa rememorările, căutările Micuței Bijou, așa cum o numea mama sa în copilărie și apropiații ei, „nume fals” care-i revine Thérèsei în minte de fiecare dată când se gândește la trecutul ei. O va urmări cu atenție pe femeia întâlnită întâmplător, va încerca din răsputeri să descopere dacă aceasta era într-adevăr mama sa, cea care plecase când ea era mică în Maroc, lăsând-o în grija unor prieteni de-ai săi, și despre care știa că murise în acel loc exotic. Încet, încet, ajunge să devină obsedată de mantoul galben și, implicit, de posesoarea lui. Circulă cu același metrou, până în aceeași stație în care a văzut-o coborând pentru prima dată, ba chiar, cu un spirit detectivistic ieșit la suprafață, o supraveghează, află unde locuiește, sub ce nume (mama ei, actriță cu vise mari, își lua des tot felul de pseudonime), ce cafenea frecventează, cum este privită de vecinii ei, cine o vizitează, îi plătește datoriile, dar nu îndrăznește, nici măcar o dată, să bată la ușa ei și să-i spună cine este.

micuța bijou, ediție 2003

Ediția din 2003

În schimb, se avântă în hățișurile imaginației, dezvoltă scenarii peste scenarii în mintea sa. Și, mai presus de toate, încearcă să-și înțeleagă trecutul lăsat în urmă, copilăria în grija unor străini, să reconstituie un puzzle din puținele obiecte rămase de la ea într-o cutie de metal de biscuiți. În călătoria aceasta dificilă este însoțită de două personaje: Moreau sau Badmaev, un poliglot care traducea emisiuni de radio din diverse țări, întâlnit la fel de întâmplător într-o librărie, la miezul nopții, cu care se împrietenește și care o ajută ascultându-i povestea; celălalt personaj este feminin, o farmacistă care o îngrijește într-o seară când se simte rău, o duce acasă și revine ori de câte ori Thérèse are nevoie de ajutor sau de companie. Pe amândoi îi minte că este studentă la limbi orientale și amândoi bănuiesc că ceva grav se petrece cu tânăra din fața lor, chiar dacă-i intră în joc. Cea care o va salva, în cele din urmă, după ce se pierde pe sine ca o Ariadnă în labirintul amintirilor, fără niciun fir la îndemână, va fi farmacista.

Exact ca În cafeneaua tinereții pierdute, avem parte de o căutare la feminin. Se încearcă descoperirea unei femei. De altfel, scriitorul însuși afirma, la un moment dat, că simte că scrie același roman de fiecare dată. De data aceasta însă, Modiano reconstituie fragmentar viața unei mame prin perspectiva copilului abandonat. Creează, astfel, două personaje aparte, unul absent și unul atât de prezent, care vibrează, interpretează, scotocește totul – dovezi palpabile, dar și frânturi de amintiri ascunse într-un cotlon al minții -, pentru a se afla, de fapt, pe sine.

Dispariția (mamei), căutarea (ei), fuga de lume, memoria, Parisul întortocheat și rezonant cu starea protagonistei, identitatea, sinuciderea, sunt doar câteva dintre temele care apar și apar în scrierile autorului francez. Și sunt tratate cu un stil atât de aparte, încât la sfârșit nu am reușit să-i aflu „rețeta”, să mă prind cum scrie de te trage cu totul într-o poveste atât de vagă, cum face de te determină să devii umbra personajelor sale, să călătorești cu ele și melancolia lor, să-ți rămână în minte mult timp după ce te-ai despărțit de ele.

Comandă cartea online de la Cărturești

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Un comentariu
  1. AvatarRazvan

    Buna!
    Vreau sa cred ca stiu care-i talentul lui P.Modiano si anume “marturia” el scrie de parca nu ar fi si, mai presus,nici cititorul nu este acolo pentru el in schimb personajele interogate de un detectiv rabdator…
    Ce parere ai?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *