Am început anul citindu-l, printre alții, pe Modiano. De altfel, spuneam, de curând, atunci când scriam despre Micuța Bijou, că traduceri avem, Slavă Domnului!, și că mă aflu printre cei care cred că trebuie să citească mai multe cărți de-ale unui scriitor pentru a-și face o părere pertinentă despre literatură acestuia. Așa că, după În cafeneaua tinereții pierdute (Editura Art, 2014, traducere de Constantin Abăluță) și Micuța Bijou (Editura Humanitas, 2014, traducere de Dan Rădulescu), m-am oprit la Bulevardele de centură (Editura Polirom, 2014, traducere de Livia Storescu).
Fiind, așadar, a treia carte pe care o citesc scrisă de Patrick Modiano, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2014, lumea scriitorului începe deja să prindă un contur din tușe groase în mintea mea. Trebuie să vă spun că sunt pe cale de a deveni un fan al literaturii acestuia (poate nu la fel de înrăită cum sunt în ceea ce o privește pe Alice Munro, dar orișicât), să-i înțeleg perspectiva asupra vieții, scriiturii și, mai ales, acea motivație a juriului Nobel, care mi se părea, până de curând, prea vagă ( „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie”).
Căci Bulevardele de centură – primul roman semnat de Patrick Modiano tradus în limba română, în 1975, la Editura Univers, iar apoi revizuit și reeditat de către Editura Polirom, anul trecut – merge, în continuare, pe fluxul introspecției și al rememorării, scoate la suprafață câteva destine umane obscure și ne permite să intrăm, încă puțin, în mediul parizian suspect, bolnav, corupt, dominat de Ocupație. Un univers care respiră greu, care se dezvăluie într-un clarobscur bine stăpânit, prin zonele și prin personajele sale marginale.
Modiano este un maestru al construcțiilor vagi (culmea, nu?), se joacă minunat cu bucățile de informații pe care le dă cititorului, controlează narațiunea perfect, chiar și atunci când se avântă în amintiri, în reflecții, în hățișurile subconștientului sau când dezvoltă scenarii complexe. În plus, este un cunoscător rafinat al Parisului, oraș pe care-l poate descrie din câteva instantanee, de parcă ar fi un fotograf profesionist (dar, în locul unui aparat foto, el folosește un stilou, iar în locul unei fotografii, cuvinte), spațiu-cameleon care se pliază pe personajele sale (la fel de bine poate funcționa și invers).
Întocmai precum În cafeneaua tinereții pierdute sau în Micuța Bijou, avem parte de încă o căutare. De data aceasta însă, o căutare la masculin, nu la feminin, cum se întâmplă în celelalte două cazuri. Interesant este că, dacă Micuța Bijou își căuta, grosso modo, mama, aici un personaj masculin, Serge Alexandre, își caută tatăl. Păstrez termenii de comparație și mai departe: călătoria căutării mamei Micuței Bijou, Thérèse, stă sub semnul improbabilității – nu se știe, nici măcar în final, dacă respectiva femeie era sau nu mama sa -, pe când cea a tânărului Serge debutează cu găsirea tatălui (la un moment dat vom avea și „filmul” derulat, vom afla și cum l-a găsit) și urmărirea acestuia, ba chiar cu infiltrarea sa în grupul din care făcea parte tatăl. Sigur, ambii protagoniști caută, de fapt, mult mai mult decât niște persoane importante din viața lor: se caută, evident, pe sine. Cercetându-și rădăcinile, nu fac decât să-și exploreze identitatea și, prin urmare, trecutul. Ambii încearcă, de asemenea, să-și ajute părinții: Thérèse îi plătește presupusei mame datoriile, pe când Serge se străduiește să-și apere tatăl de pericolele afacerilor în care s-a băgat.
Totuși, în Bulevardele de centură mi s-a părut că Modiano cochetează parcă și mai mult cu suspansul, creează o intrigă pseudo-polițistă – și asta grație grupului obscur din care face parte tatăl său și al afacerilor dubioase pe care le învârte și cu care a avut de-a face însuși fiul, la un moment dat, în trecutul lor comun – și te pune, din când în când, pe pista aceasta. Nu avem numai introspecții, rememorări, imagini ale Parisului decadent, ci și o tensiune care mocnește – cumva, cred că acest roman ține și mai puternic cititorii în mrejele sale, le satisface și mai multe cerințe, se așează mai bine pe așteptările unor tipuri diferite de cititori. Dacă, până acum, puteai admira, contemplativ, proza scriitorului francez, acum ești mult mai implicat, dai paginile mai repede, vrei să aflii cât mai curând ce se întâmplă cu Serge, dacă este descoperit, ce se petrece cu tatăl care nu-și recunoaște fiul, de ce a încercat să-l omoare (!) în urmă cu zece ani ș.a.m.d.
Pentru că sunt o mare amatoare de începuturi (de roman, era să spun, vorba lui Matei Vișniec), țin neapărat să vă arăt cum învârte din condei Modiano primul paragraf din Bulevardele de centură:
„Cel mai gras dintre cei trei e tatăl meu, așa de zvelt pe vremuri, totuși. Murraille e aplecat spre el ca pentru a-i șopti ceva. Marcheret, în picioare, mai îndărăt, schițează un zâmbet, cu pieptul ușor scos în afară și mâinile la reverele vestonului. N-ai putea spune care anume-i culoarea hainelor și a părului lor. Pare-se că Marcheret poartă un sacou din prince-de-Galles de o croială foarte largă și că-i mai degrabă blond. De reținut privirea ageră a lui Murraille și cea neliniștită a tatălui meu. Murraille pare înalt și subțire, dar partea de jos a obrazului i-e puhavă. La tatăl meu, totul vădește prăbușirea. Afară de ochi, aproape ieșiți din orbite” (p. 9).
Un început foarte bun, din care aflăm extraordinar de multe lucruri. În primul rând, naratorul nostru este, destul de clar, în poziția de observator. Mai devreme, afirmam că Modiano are ochi de fotograf – nu era o metaforă gratuită, vedeți cum așează personajele la masă, cum le descrie, de parcă le-ar avea în fața lui? E chiar o poză, iscusit descrisă. Apoi, vedem ce raport este între narator și cei pe care-i urmărește – e de la sine înțeles că-i cunoaște, relativ, pe cei portretizați (din moment ce-i numește), așadar este pe urmele lor de ceva timp -, unde mai pui că apelativul „tatăl meu” îți dă de gândit. Poți deduce cercul în care se învârte tatăl naratorului (căruia i se spune Chalva), constituit din două personaje într-o poziție de superioritate – atitudine, înfățișare, financiar. Cireașa de pe tort este finalul paragrafului, care te pune la curent cu situația delicată a tatălui: prăbușirea.
În următorul paragraf ni se dau informații și cu privire la spațiul în care se află personajele – barul hanului Clos-Foucré, loc nu lipsit de semnificație, dintr-un sat din Seine-et-Marne, de la marginea pădurii de la Fontainebleau -, dar se alătură imaginii și alte persoane – cum ar fi Maud Gallas, administratoarea hanului, sau o femeie misterioasă roșcată, Sylviane Quimphe. Încet, încet, cadrul se lărgește și, prin ochii naratorului, Serge Alexandre (nume fals, de altfel, cu o meserie la fel de inventată – scriitor -, care-i permite să-și noteze ce vede, ce află, ce simte, fără să pară suspicios), descoperim întreaga faună de la marginea Fontainebleau, toate dedesubturile afacerilor celor trei, precum și relația sa de scurtă durată cu tatăl său, un evreu obișnuit cu tot felul de ilegalități. Însă vă las să porniți pe cont propriu în aventura în care ne atrage Serge, promițându-vă că nu vă veți dezlipi de Bulevardele de centură.
P.S.: Cartea aceasta mi-a făcut poftă de și mai mult Modiano :).
Comandă cartea online de la Cărturești
