Cea mai recentă apariţie a Editurii Publica în domeniul tenisului profesionist este biografia lui Andy Murray, scrisă de Mark Hodgkinson (fost corespondent de tenis pentru Daily Telegraph şi fondatorul thetennisspace.com), Andy Murray. Campion la Wimbledon. Murray a intrat în rândul jucătorilor de top de necontestat din prezent după ce, în 2013, a reuşit să rupă lanţul ghinionului şi să devină primul britanic din ultimii 77 de ani care obţine Wimbledonul.

Faţă de celelalte biografii despre tenismeni celebri, cea despre Andy Murray începe neaşteptat, axându-se pe imaginea mamei, Judy Murray (şi ea fostă campioană naţională la tenis), supranumită „Mama Tigru din tenisul britanic” – nonconformistă, neîncadrându-se în tiparul mamei din suburbiile londoneze, criticată pentru stilul vestimentar şi pentru felul zgomotos în care-şi încurajează fiul. Evident, au fost mame şi mai dure (iar Hodgkinson aminteşte de mama lui Jimmy Connors, care-l îndemna să joace ca „un animal scos din minţi”), dar excepţia este totuşi că „Andy Murray este cu siguranţă primul jucător din circuitul principal care a fost nevoit să-şi apere mama în faţa atacului verbal al unui adversar” (şi aici se referă la injuriile aduse de Juan Martin Del Porto). O explicaţie a criticii cu care este întâmpinată mama lui Murray, căreia Boris Becker i-a spus că este atât de insistentă încât ar putea să-l împingă la dezastru pe fiul ei, ţine de percepţia diferită asupra femeilor: nimeni nu l-a criticat vreodată pe tatăl surorilor Williams că a preluat controlul asupra vieţii lor şi nimeni nu a avut vreo vorbă rea de spus cu privire la legăturile extrem de strânse ale lui Nadal cu familia sa.

„S-au spus o grămadă de lucruri rele despre mine şi asta nu prea m-a deranjat. Dar cred că atunci când oamenii încep să vorbească despre familia ta, e normal dacă nu tolerezi acest fapt prea bine. Să se vorbească nepotrivit despre mama ta, care este una dintre cele mai drăguţe doamne pe care le vei întâlni vreodată? Nu cred că-i chiar frumos!”

În ciuda criticilor demne de tabloid, nu este nimic nociv în relaţia dintre mamă şi fiu, şi asta o dovedeşte din plin prezenţa lui Murray în rândul celor Patru Mari, alături de Novak Djokovic, Rafael Nadal şi Roger Federer. Andy Murray este, după cum spune Boris Becker, singurul dintre ei care joacă un mare şlem la el acasă şi este de remarcat faptul că Andy Murray este primul scoţian care a devenit cap de afiş în tenisul profesionist mondial, Scoţia fiind cunoscută drept „naţiunea cu cel mai slab tenis de pe pământ”.

Probabil că una dintre cele mai mari împliniri în viaţa profesională este să devii egalul idolului tău, eventual să-l şi întreci. Şi asta s-a întâmplat cu Andy Murray, în ceea ce priveşte raportarea sa la maestrul Andre Agassi. De la copilul de şapte ani, care arăta ridicol în costumaţia care-l imita pe Agassi, aşa-numita „lavă fierbinte”, marca lui Agassi – „blugi tăiaţi scurţi, colanţi de ciclism roz-mov şi şapcă de baseball cu o coadă lungă şi blondă prinsă la spate (abia ani mai târziu, odată cu publicare cărţii lui Agassi, a aflat că părul lui fusese fals)” –, şi care a plecat acasă dezamăgit, de la un Wimbledon, că nu a reuşit să obţină autograful maestrului (motiv pentru care acum se străduieşte şi el să ofere cât mai multe semnături cerute, ştiind cât de mult înseamnă pentru un fan, mai ales pentru un copil, Andy Murray a ajuns acum să-l egaleze pe Agassi în ceea ce priveşte lovitura de rever sau pregătirea pentru forehand. „Cei doi sunt printre cei care întorc cel mai bine serviciul – în istoria tenisului.

„Murray a fost de la naştere un ticălos competitiv, ca să împrumutăm expresia lui Ivan Lendl, folosită cândva pentru el însuşi. I s-a dat porecla Bam-Bam, după personajul din Familia Flinstone care adora să zdrobească lucruri.”

Şi la manifestările extreme pe teren Murray se aseamănă cu Agassi, care tuna şi fulgera când rata o lovitură sau când nu îi ieşea un punct aparent simplu. Dar Murray a fost mult mai mult criticat pentru atitudinea sa, pentru înjurăturile de nestăvilit atunci când este prins de furia de moment. Unii comentatori ajung chiar să-şi ceară scuze faţă de spectatorii lor din cauza înjurăturilor care se aud, iar revista satirică Private Eye a publicat o caricatură cu Murray urlând, alături de un vârcolac. Mai mult de atât, Murray nu-şi manifestă doar prin cuvinte nemulţumirea, scandalizând şi prin gesturile sale:

„A trecut printr-o perioadă de autoflagelare, când îşi însângera pumnul de la cât lovea în racordajul rachetei. Uneori se plesnea cu palma peste faţă sau sfărâma rachete lovindu-le cu putere de pantofi. Sau se trăgea de haine. Fiecare sub-clauză, virgulă sau punct şi virgulă din limbajul corpului lui Murray – când se ghemuia sau când bărbia părea să-i fie ţintuită în piept – reprezentau subiect de dezbatere.”

În biografia lui Murray nu este omis nici capitolul relaţii personale, căci, în prezent, personalităţile din tenis ajung în prim-plan şi pentru imaginea pe care o afişează cu privire la viaţa privată (iar când vorbim despre tenisul feminin, discuţia este şi mai delicată, creându-se mereu situaţii penibile în care presă discută nu despre performanţele jucătoarei, ci despre cât de „feminină” sau „nefeminină” este). Se pare că acum nu mai este la modă imaginea cuceritorului, ci a statornicului, iar cei Patru Mari o ilustrează ideal. Toţi au relaţii stabile şi toţi consideră că acest lucru este un factor esenţial pentru cariera lor. Fotomodelul Kim Sears, iubita lui Murray, ca şi iubitele sau soţiile celorlalţi Patru, îi conferă echilibru tenismenului, şi asta pentru că nu vede în faima lui o ocazie de a se promova şi, în plus, are propriile ambiţii legate de cariera ei, nu este nici pe departe o „soţie-trofeu”. Viaţa lor domestică îi are în centru pe cei doi câini terieri, Maggie May şi Rusty, Murray fiind un mare iubitor de câini, şi „ca dovadă a nebuniei lumii moderne, Maggie May are mai mulţi adepţi pe Twitter decât unii dintre jucătorii cu care se întâlneşte Murray la turnee”.

Excentric, dar serios, coleric, dar ştiind să-şi urmărească până la capăt un vis, Andy Murray face parte dintr-o generaţie ce poate fi plasată în „Epoca de Aur a Tenisului Masculin”, care l-a ajutat să joace mai bine, să fie mai motivat, considerând că, la finalul carierei, trebuie să fii judecat nu numai în funcţie de titluri, ci şi în funcţie de adversarii în faţa cărora ai reuşit să câştigi.

 

Mark Hodgkinson, Andy Murray. Campion la Wimbledon, traducere de Diana Grigoriu, Editura Publica, 2014

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Puteți comanda cartea de pe librăria online Cărturești la prețul de 39 lei – aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea comenzii, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *