Tag: trecut

O închisoare comunistă și romanul ei excepțional – „Orașul închis”, Viorica Răduță

Pe coperta volumului Memoria, istoria, uitarea al lui Paul Ricœr este reprodusă o sculptură barocă, din biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm,) în care este reprezentată o confruntare dintre Cronos ce încearcă să smulgă o filă dintr-o carte şi istoria însăşi, care opreşte gestul zeului cu mâna stângă, în timp ce în mâna dreaptă oferă vederii propriile-i instrumente: cartea, călimara şi stiletul. Această valoare de instrument al istoriei, ce se opune ştergerii urmelor provocate de trecerea timpului, o are și recentul roman scris de Viorica Răduță, Orașul închis. Citeşte tot articolul


Iugo-nostalgia: timp și/sau spațiu nostalgic?

Străin printre străini, exilatul trăiește, după cum afirmă Vladimir Jankélévitch, o viață dublă, în așa fel încât „a doua lui viață, care a fost cândva prima, este ca supraimprimată pe grosolana viață banală și tumultoasă a acțiunii cotidiene” (1). Dubla existență a exilatului se configurează sub forma unui joc al prezenței și absenței. Odată plecat din țară, acesta este „în același timp aici și acolo, nici aici, nici acolo, prezent și absent, de două ori prezent și de două ori absent” (2). Mai mult, plecarea, dimpreună cu păstrarea în memorie a unui anumit timp și spațiu, reprezintă declicul nostalgiei, înțelegându-se prin aceasta, într-o primă instanță, „atașamentul de un spațiu familiar, un acasă (nostos) și suferința (algia) declanșată de ieșirea din acest spațiu” (3). Firul dedublării nu se oprește însă aici, nostalgia presupunând totodată o ramificare cronotopică: vorbim, pe de o parte, de un timp nostalgic, și, pe de altă parte, de un spațiu nostalgic. Ajungem astfel la dublarea binomului aici-acolo cu binomul prezent-trecut. Citeşte tot articolul


Orizontul, de Patrick Modiano – prezentul locuit de trecut

Citindu-l din ce în ce mai mult pe Patrick Modiano, la distanțe considerabile de timp (o carte la trei-patru luni), îmi dau seama că este unul dintre scriitorii aceia pe care vreau să-i citesc în întregime, fără rest, pentru frumusețea frazelor, pentru abilitatea lui extraordinară de a jongla cu spațiul și cu timpul, pentru fugile personajelor sale, pentru atmosfera aceea misterioasă, încărcată, uneori greu de respirat, alteori savuroasă, pentru vagul intrigilor sale subțiri, pentru Parisul regăsirilor, sau, pe scurt, pentru literatura sa de calitate. Citeşte tot articolul

”Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”, de Tatiana Niculescu Bran

Pe Tatiana Niculescu Bran am întâlnit-o ca scriitoare de romane non-ficționale în Spovedanie la Tanacu și În Țara lui Dumnezeu. Probabil datorită unui anume exotism, mi-a plăcut mai mult În Țara lui Dumnezeu, o poveste care are în centrul său cruda realitate a exciziei genitale practicată în Cornul Africii (și nu numai). De data aceasta, autoarea a revenit (după patru romane), spre sfârșitul anului 2013, cu o poveste fermecată, o întrepătrundere a trei planuri - trecutul depărtat, trecutul recent și prezentul - și a două spații - Comrat-ul basarabean și București-ul -, în centrul cărora se află o casă, un samovar, muzica lui Dimitrie Cantemir și a celor de la Pink Floyd, cozonacii basarabeni, o agenție imobiliară și două personaje pe care ajungi să le îndrăgești: Marina și Ilie Hagiu.   Citeşte tot articolul