Pe coperta volumului Memoria, istoria, uitarea al lui Paul Ricœr este reprodusă o sculptură barocă, din biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm,) în care este reprezentată o confruntare dintre Cronos ce încearcă să smulgă o filă dintr-o carte şi istoria însăşi, care opreşte gestul zeului cu mâna stângă, în timp ce în mâna dreaptă oferă vederii propriile-i instrumente: cartea, călimara şi stiletul. Această valoare de instrument al istoriei, ce se opune ştergerii urmelor provocate de trecerea timpului, o are și recentul roman scris de Viorica Răduță, Orașul închis.

Romanul își are ca punct de plecare o realitate mai mult decât sumbră din trecutul nostru recent: închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat (1945-1963, supranumită și „închisoarea tăcerii” sau „închisoarea izolării totale”), considerată cea mai dură închisoare comunistă, ororile săvârșite de călăii comuniști fiind greu de imaginat. Cred că ar prinde bine oricui, înainte de a deschide romanul, să (re)citească câteva pagini de istorie și de mărturisiri privind această închisoare. Printre altele, aici au fost închiși cei 1200 de țărani după reprimarea Răscoalei din 1907. În 1938, aici au fost încarceraţi capi ai mişcării legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. După anul 1945, în cele 32 de celule ale închisorii au fost aduşi miniştri din perioada guvernului Antonescu, fruntaşi PNŢ, generali ai armatei române, intelectuali de marcă. 90% dintre deținuții politici de aici au murit. Cazul lui Corneliu Coposu este o dovadă a tratamentului de aici: când a fost arestat avea 114 kg, iar când a ieșit cântărea doar 51 kg. Corneliu Coposu mărturisea că și-a petrecut ultimii opt ani de detenţie într-o izolare și într-o tăcere absolute, astfel încât la eliberare nu mai știa să vorbească. În 1963, Mihalache a murit din cauza tratamentului primit în închisoare şi, asemenea celorlalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, motiv pentru care nu i-au fost niciodată recuperate osemintele.

Plecând de la acest experiment de exterminare a deținuților politici, pus la cale de comuniști, Viorica Răduță a scris unul dintre cele mai bune romane din literatura română. Orașul închis este un roman absolut surprinzător, cu o scriitură poetic-metaforizantă, aluziv-abrazivă, amintind de stilul Hertei Müller. E o proză solicitantă, pe a cărei suprafață nu poți aluneca, cu efecte de adâncime și de lungă durată. Amestec de viziuni, întretăieri de planuri temporale și spațiale, întrepătrundere de afară/înăuntru. Imagini fruste în care mocnesc senzații dureroase, difuze, tensiune interioară contaminată cu fantasme, secvențe poematice ce pătrund în straturile interioare ale realității – cam așa ar putea fi descris romanul Vioricăi Răduță.

Cartea este construită inteligent, epicul dizolvându-se în poematic fără a-și pierde substanțialitatea. Ba din contră. Cu atât mai mult cu cât unul dintre cele două personaje-reflectoare ale romanului, din perspectiva căruia se recompune peisajul unui oraș învăluit în tăcerea morții, este un copil „sărac cu duhul”, elev al Școlii Ajutătoare, aflat mai târziu pe un pat de spital unde pare că delirează. Doar că în delirurile lui decupează și multiplică imagistic și senzorial „aventurile” din închisoare și din lumea închisă în jurul ei. Între el și lumea „coerentă”, „normală” în încremenirea ei tăcută, punțile par rupte, doar că sensibilitatea sa specială îi permite să vadă, să simtă și să își amintească mult mai bine atrocitatea, să audă neauzitul din tăcerea orașului a cărui identitate se suprapune și se limitează la lumea terifiantă a pușcăriei:

„Când intră în librărie, Mihăiță își aduce aminte cum a văzut șoaptele, sprijinite de zidul din nord al închisorii. Întâiul păcănit de armă întârziase o clipă chiar pe chipul ofițerului. Adolescentul întârziase într-o uimire care nici nu era a lui. Era a străzii Horia, până dincolo de linii. Ăsta sunt eu, Mihăiță. Am văzut doar uniforma, a spus la interogatoriu. Coboară pe Centru, dar la atelierul fotografului se vede ca un mort, de departe. Mai ales că de pe față nu-i dispăruse nici sârma ghimpată, cu uniforma prinsă în ea, nici glonțul, luat în cădere de o zdreanță. Adică om, își spune. Eram aproape copil și execuția de pe zid a durat o clipă. Și nu mai am amintiri. De ce nu chemați pe altcineva, ar fi vrut să spună, dar se abținu. Și așa parcă înfigeau ace în el. Fotograful i-a văzut, de pe peretele din atelier, culoarea decolorată a ochilor și a trecut la următorul client. Clipa din aparat însă a trecut în Mihăiță”.

Mihăiță colindă străzile, privește și ascultă oferind cititorului o radiografie multidimensională a lumii sale, realizând o colecție de fotografii și cărți poștale transpuse în cuvinte aparent destrămate, dublate de un album sonor (tăcut) al durerii, al agoniei, al umilinței, al vieții transformate în moarte. Instantanee, substanțe revelatoare, alb, negru, cenușiu, sepia. Atelierul fotografului devine un fel de turn de observație, unde se eternizează clipele din oameni. De altfel, și mintea celuilalt personaj narator – Ilinca (înfățișată în carte ca elevă, studentă apoi profesoară navetistă ce străbate și ea lumi închise) are tot clipirea unui aparat de fotografiat. Prin frazele sale, Viorica Răduță pare că filmează ori fotografiază scene, locuri, oameni, vise, fantasme. Fotografiază, adică scrie cu lumină întunecimile istoriei, pătrunde în atmosfera apăsătoare a unui întreg oraș, dar și în universul concentrațional al oamenilor, multe personaje amestecându-și dramele în fiecare pagină. Mihăiță știe că lumina e neagră pe dinăuntru.

Alegând un mod poetic pentru a scoate în evidență brutalitatea, recurgând la fraze lungi, ritmate interior, Viorica Răduță adâncește și dilată tensiunea realului, a morții. Și e vorba atât de viața-moarte din închisoare, cât și de viața-moarte din afara zidurilor ei. Tot orașul e o închisoare. Zidurile cu sârma lor ghimpată, imagine ce revine obsesiv, nu fac decât să spintece și să perpetueze rănile de pretutindeni. Traumele sunt închise în om chiar și dincolo de ziduri. Întreaga viață e închisă. Deschisă însă în acest roman care curge ca un șuvoi cu multe și amestecate aluviuni. Maniera în care scriitoarea alege să combine privirea intensă asupra spaţiului cu cea a scurgerii încetinite, concentrice a timpului favorizează o percepție acută atât a realității istorice, cât și universurilor lăuntrice răvășite.

Scenele anului 1961 amestecă, precum într-un delir, tot soiul de personaje, de întâmplări și de stări, oferind o puternică imagine a absurdului și a durerii care se ridică pe fondul unei geografii fizice și spirituale a locului, cartea impresionând și prin minuțiozitatea documentării. Unul dintre persoanjele monstruoase ale cărții este chiar torționarul Vișinoiu (Vișinescu), cel prea-bine cunoscut nouă. Altul e Corneliu Coposu, lovind piatra din curtea închisorii, de dimineața până seara. Tortura și moartea lui Ion Mihalache e și subiect de proces. Oamenii devin doar grămăjoare de carne și oase. Trupurile sunt făcute terci când încă mai respirau. Fiarele de la picioare și de la mâini sunt smulse odată cu carnea. Orașul se umple și pe dinafară și pe dinăuntru de morminte. La interogatorii se spurcă până și propria familie. Zeghea (devenită propria piele a oamenilor), timpul încremenit în teroare, zidurile cu sârma lor ghimpată, mirosul de ars, vântul, curtea pușcăriei ca sală de cinema cu cerul deasupra sau imaginea morților vii devin metafore obsedante și cât se poate de grăitoare ale unei lumi bine strânse în sârmă ghimpată, ca și zidurile pușcăriei:

„Umblă cineva înăuntru, șoptea Mihăiță cel sărac cu duhul, lipindu-și urechea de ziduri. Că știți voi ce viață au cadavrele? Nu, copiii nu voiau să știe. Duhul că s-a găsit o fantomă să vorbească, auzi! Da’ fiecare celulă e un întuneric. Nu mai spune, Mihăiță, doar nu stă mirosul de ars în picioare de dimineața până seara. Stă, că de asta au grijă veghetorii. Stă în pâslari, ca să nu se audă. Doar nu e om. Nu, e moartea. Poate vine de la ferestrele pușcăriei, Mihăiță. Ferestrele sunt tot oameni. Da’ de unde, nu ajunge nici ziua la ele, Mihăiță. Nu, că întunericul și se pune în ochi și mergi prin el ca prin iad. Și în umbra care plutește pe zid până la Horia, apoi se întoarce. Mihăiță spune că Râmnicul este mereu într-o înserare”.

„Se mișcă ea moartea spre Balta Albă. Drept e că vine și la 50 de grade. Cum să se miște? Așa bine, în penitenciar celulele erau ca niște cârtițe sub pământ. Unul și unul scormoneau întunericul. Dar n-ai zis tu că morții ăia de vii nu se mișcau în ele? Nu, pentru că somnul lor nu e la fel cu al nostru.Ce spui?! Spun că trăiesc în întuneric și crăpătura din oblon se uită la ei. Poate vântul, Mihăiță. Și vântul, și zăpada, și ce mai vine de la abator și de pe dig. Dar ce, sunt granițe? Sunt, dacă moartea are așa ceva”.

Lucian Blaga spunea că unele adevăruri sunt atât de evidente, încât e nevoie de un efort de creație pentru a fi văzute. Efortul de creație, dublat de talent și inteligență, o face pe Viorica Răduță să devină, mai ales cu acest roman, unul dintre scriitoriii mei români preferați.

Viorica Răduță, Orașul închis, Editura Polirom, 2017

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *