Bookaholic

Poate cea mai pitorească prezenţă în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură (ediţia a V-a, 5-8 decembrie 2012), Daniel Boyacioglu, poet suedez de origine siriană şi cântăreţ de rap, a oferit publicului un mic performance rap, a vorbit despre pasiunea sa cea mai mare şi despre modul în care caută poezia în toate aspectele vieţii. Am stat şi noi de vorbă cu el, evident despre poezie, dar şi despre condiţia de imigrant, despre mainstream şi  underground, despre scena rap şi cea teatrală – căci Boyacioglu a jucat şi teatru şi acum scrie libretul unei opere. Nu vede nimic incompatibil între aceste forme de artă, căci pe el îl interesează să vadă transformările poetice în toate aceste domenii.

Poezia a fost dintotdeauna pasiunea ta. Cum ai descoperit poezia şi cum ai ajuns să urmezi această direcţie?

Prima mea poezie publicată a fost la nouă ani, când eram în clasa a treia şi când am primit ca temă să scriem o poezie. Învăţătoarea a trimis-o la ziar, a fost publicată şi când am primit numărul, tata a făcut câteva copii pentru a le arăta tuturor. Aşa că oriunde mergeam, la bunica, la mătuşile mele, vedeam o copie a poemului meu, pe uşa frigiderului.

La vârsta aceea, nu ştiam ce înseamnă să fii poet, dar cred că am înţeles încă de atunci că era ceva la care mă pricepeam. De câte ori trebuia să scriu ceva pentru şcoală, o făceam bine, dar nu mi se părea că am vreun talent, consideram că era ceva firesc. Îmi petreceam nopţile scriind, dar materiile mele preferate în şcoală au fost matematica şi fizica, mă gândeam să devin inginer, eram interesat de maşini, pasiunea mea era să descopăr un mod ecologic de a construi maşini. De asemenea, pe la 14 ani, am început să cânt rap şi mă gândeam că poate o să ajung să scot un album, dar că meseria mea de bază avea să fie în cu totul alt domeniu.

Ai fost susţinut de familie în proiectele tale artistice?

Mama m-a susţinut foarte mult, spre deosebire de tata, care n-a fost un tată prea bun, era foarte violent, aş spune că era chiar un monstru, aşa că, atunci când a plecat, noi, ceilalţi, ne-am apropiat foarte mult, mama, surorile mele, fraţii mei şi cu mine. Atunci când ai un duşman comun, e mai uşor să te apropii. Mama provine dintr-o familie foarte bună, înţelege şi acceptă diferenţele dintre oameni, m-a învăţat să nu mă tem de lucrurile pe care nu le cunosc. Doar ei şi câtorva prieteni de-ai mei le citeam poeziile mele.

Scriam deja de vreo doi ani când mi-a zis că trebuie să fac ceva cu pasiunea asta. Nu ştiu dacă s-a referit la a-mi câştiga viaţa din asta, ci doar să public. Auzisem că, pentru a nu risca să ţi se fure scrierile, trebuie să ţi le trimiţi prin poştă, la propria adresă, ceea ce am făcut. Cred că am şi acum acel plic, nedeschis.

Nu a fost niciodată o decizie de a deveni poet. Într-o perioadă când eram obosit şi de mediul rap, care nu oferea spaţiu şi pentru un alt tip de rap, precum cel poetic sau politic (rapperii îşi vorbeau în engleză, cântau rap în engleză, dar pentru mine, rap-ul ar trebui să le vorbească celor mai dezavantajaţi, să le confere putere, ceea nu se putea realiza cu rapperi vorbind în engleză la baruri de fiţe), cineva mi-a spus despre concursurile de poezie (slam poetry) din Suedia. Eram încă în serviciul militar, în decembrie 2000, când am participat la primul concurs de acest gen, iar în primăvara lui 2001, am câştigat competiţia. Anul următor am câştigat din nou şi deja eram un nume, oamenii începuseră să-mi spună poet. Dar întotdeauna am luat lucrurile în serios, pentru că, venind dintr-un mediu străin de poezie, am rămas mereu cu impresia că mi se poate lua acest statut oricând.

Gândul meu a fost că trebuie să dau mereu tot ce e mai bun din mine, m-am străduit muncesc cât mai bine, iar ani întregi nu am dormit mai mult de trei-patru ore pe noapte, pentru că eram stăpânit de dorinţa de a face poezie în cât mai multe moduri posibile. Am refuzat multe joburi, deoarece, crescând într-un mediu underground de hip-hop, eram foarte sceptic la orice mi se oferea. Noi, imigranţii, trebuie să fim foarte atenţi, pentru că ne confruntăm cel mai adesea cu o mentalitate ce promovează un criteriu etnic, un fel de conservare a artei „albe”, iar după părerea mea, nu se poate face artă bună pornind de aici. Am fost numit mai mult „poet imigrant” decât pur şi simplu poet. În muzică nu mi s-a întâmplat să fiu numit „cântăreţ imigrant”, deoarece ei ştiu că rap-ul nu este ceva specific lor şi deci nu încearcă să ţină de el. La fel se întâmplă şi în operă, pentru că nu pot să spună că este ceva specific suedez.

Poţi spune că te simţi încă un outsider?

Da, întotdeauna mă voi simţi aşa, pentru că, indiferent de cât de sus aş putea ajunge, nu vor înceta să sublinieze că gustul lor e mai bun decât al meu, că raportarea lor la mine e mai corectă decât raportarea mea faţă de ei. Nu e vorba că nu sunt sociabil sau amabil, dar am investit prea mult în poezia mea şi în publicul meu ţintă pentru a o terfeli acum.

„Trebuie să te bucuri de dreptul de a fi apolitic”

Indiferent de forma de artă pe care o practici, încerci să critici perspectiva „centrului”?

Sunt diferite moduri prin care se poate critica perspectiva „albilor”. Unul dintre ele, poate cel mai important, este de a-ţi folosi dreptul la nonapartenenţă politică. Trebuie să te bucuri de dreptul de a fi apolitic, căci, în general, este un drept de care beneficiază doar artiştii albi, de a fi artist de dragul artei. În cazul meu, chiar dacă scriu despre flori, tot ar fi considerat un poem cu conotaţii politice, din cauza felului în care mă privesc pe mine, şi nu poezia mea. Dacă scriu o poezie despre două flori care se ating în bătaia vântului, atunci exact aşa ar trebui primită.

Astfel, încerc să scriu poezii contrar aşteptărilor. Dar nu trebuie să judec rasismul dintr-o perspectivă limitată – dacă mi se cere paşaportul de mai multe ori decât necesar, nu trebuie să o judec pe persoana aceea, pentru că nu de la ea porneşte problema, ci mult mai sus în lanţul ierarhic. Mai mult decât orice, trebuie judecată mentalitatea conform căreia perspectiva unui anume grup de oameni asupra lumii este mai bună decât a mea sau a ta. Asta hrăneşte ideea că unii valorează mai mult decât alţii. Un poliţist rasist, de pildă, acţionează în virtutea acestei idei.

Care a fost cea mai neplăcută experienţă prin care ai trecut lucrând în mediul artistic suedez?

Cred că cea mai neplăcută a fost în teatru. Ierarhiile – în teatru, ca şi în operă – sunt foarte fixe, şi asta este situaţia de mult, cu mult înainte ca părinţii mei să vină în Suedia. Chiar şi pentru un nativ, provenit dintr-un oraş mai mic, se aplică această ierarhie. Pentru că banii vin de la stat, există o pronunţată notă politică. Plus că sunt foarte mulţi oameni care concurează pe acelaşi post, ceea ce creează o situaţie foarte rea pentru cei aflaţi în partea de jos a ierarhiei. E un sistem similar sclavagismului.

„Chiar şi în teatru, tot poet am rămas”

Cum ai ajuns şi în teatru?

Am început prin one-man showuri, având la bază poezii de-ale mele. Chiar şi în teatru, tot poet am rămas. Am fost remarcat de o regizoare, care tocmai punea în scenă Aşteptându-l pe Godot, pe scena Naţionalului suedez, locul unde vor toţi să lucreze. Am acceptat această ofertă şi am jucat rolul lui Luky, dar adaptat pentru mine – în monologul lui Lucky, eu recit poezii de-ale mele, aşa că nu a fost foarte diferit de ceea ce fac eu în mod obişnuit. Pentru mine, nu a fost o provocare prea mare. Am mai încercat să joc şi după, dar nu cu mult succes, pentru că sunt foarte încăpăţânat şi nu sunt deloc maleabil la cerinţele regizorului, atunci când nu le consider compatibile cu lucrurile în care cred eu.

Crezi că genul de artă practicată de tine poate cel puţin să atragă atenţia asupra unor astfel de mentalităţi şi să le pună sub semnul întrebării?

Cred că arta este cel mai puţin echipată să atace astfel de mentalităţi. În general, arta mai mult conservă decât inovează. Cred că orice altă scenă este mai bună pentru a promova idei noi decât scena artistică. De pildă, în sport s-a depăşit de ceva vreme distincţia valorică între bărbaţi şi femei, dar în teatru încă se păstrează noţiuni de genul „femeie regizor”, nu pur şi simplu regizoare. Pe mine mă interesează să văd cum pot să depăşesc structurile deja împământenite.