Bookaholic

Prietena mea genială, tradusă şi publicată la noi în 2015, deschidea drumul Tetralogiei napolitane, apărute integral la Editura Pandora M. În luna noiembrie a acestui an, a ieşit de sub tipar, în aceeaşi traducere excelentă făcută de Cerasela Barbone, şi Fiica ascunsă, cartea scrisă de Elena Ferrante în 2006.

După lectura a şase cărţi scrise de aceeaşi autoare, devine cu atât mai uşor să-i subliniezi temele majore: maternitatea, relaţia cu sinele în contextul nou şi fragil al naşterii, ruperea relaţiilor cu cei din mediul în care se naşte eroina, recompunerea ca individ prin căutarea continuă de experienţe care să dea un sens de împlinire traseului parcurs până la acel moment. Cel mai adesea, împlinirea profesională este cea râvnită de personajul principal şi negarea originilor din care lipseşte educaţia mult dorită.

Ceea ce o deosebeşte pe Elena Ferrante nu e doar tema maternităţii pusă în legătură directă cu recuperarea sinelui prin împlinirea profesională, ci curajul aproape tăios, dur, al modului în care denumeşte trăirile şi sentimentele ascunse în viaţa reală, trucate sau transformate în ceva „care trece” şi cu care „se poate trăi şi astăzi”.

Sinceritatea brutală a Elenei Ferrante este neîntrecută. Dă dovadă, încă de la scrierea romanului Fiica ascunsă, de o psihologie a femininului întregită şi perfecţionată după o adâncă şi îndelung exersată introspecţie. Napoli, oraşul care îi este punct de pornire în mai toate scrierile sale, îi serveşte şi de data aceasta ca temă din care poate extrage toate celelalte puncte de plecare: autodepăşirea, dorinţa de reuşită, drama de a nu se înţelege pe sine şi, în paralel, drama propriei căutări:

„Napoli mi se păruse un val care m-ar fi înecat. Nu credeam că oraşul ar fi putut vreodată să conţină forme de viaţă diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau în mod obtuz aşezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile”.

În Fiica ascunsă, Leda, profesoară de literatură engleză, acum singură, cu cele două fiice plecate să studieze alături de tatăl lor, simte că în sfârşit este eliberată „ca şi cum o operă dificilă, în sfârşit terminată” nu o mai apasă. O vacanţă la mare şi o casă închiriată par alegerile potrivite pentru o perioadă de linişte, relaxare şi studiu. Plaja ţărmurită de o pădure de pini pare locul ideal pentru începutul unei vacanţe liniştite. Întâlnirea neaşteptată însă cu o familie de napolitani o forţează să-şi reamintească momentele-cheie din viaţa sa de până atunci, din copilărie, dar şi din tipul căsătoriei sale. Maternitatea şi creşterea celor două fiice sunt puncte-cheie, definitorii, de care se leagă trecutul, prezentul şi viitorul Ledei. În familia napolitană, aceasta o întâlneşte pe Nina, tânăra mamă care nu se aseamănă nicicum rudelor grosolane de care este înconjurată. Nina îi aminteşte Ledei de ea însăşi, Nina este varianta din tinereţe a Ledei, cea care e pe punctul să fugă şi, totuşi, nu are deocamdată curajul să abandoneze portretul unei mame ideale.

Atracţia dintre cele două există tocmai pentru că se recunosc, de la distanţă, îşi potrivesc, fără să şi le spună decât spre final, fricile şi speranţele:

„Ce lucru îngrozitor făcusem, în fond. Fusesem, cu ani în urmă, o fată care se simţea pierdută, asta cu siguranţă. Speranţele tinereţii păreau deja toate consumate, mi se părea că dau înapoi rapid cu spatele spre mama mea, bunica mea, înlănţuirea de femei mute sau ţâfnoase din care proveneam”.

Sau, mai târziu:

„Eram capabilă: nu aveam nevoie să mă prefac că sunt în vreun fel superioară, aşa cum făcea mama mea; eram, într-adevăr, o fiinţă ieşită din comun”, o iluzie care, odată destrămată, o va reîntoarce în sânul propriei familii.

Relaţiile cu ceilalţi nu fac întotdeauna parte din mozaicul ideal sau benefic. Multe par întâmplătoare, propria familie poate să nu-ţi aparţină. Îndepărtarea de propriile fiice ajunge astfel să pară, în Fiica ascunsă, justificată:

„Chiar şi atunci când recunoşteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calităţile mele, simţeam că era ceva ce nu funcţiona. Aveam impresia că nu ştiu cum să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea, în corpurile lor, o altoire greşită, o parodie şi mă enervam, mă ruşinam.
În realitate, dacă stau bine să mă gândesc, îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin. (…) … mă simţeam cu atât mai apropiată de ele cu cât mi se părea că nu duc pe umeri responsabilitatea corpurilor lor”.

Privirea pe care Ferrante o aruncă asupra maternităţii este tranşantă şi suavă în egală măsură, bruschează şi pansează, mângâie şi răneşte. La rândul lor, rănile pe care cuvintele sau gesturile celorlalţi le fac se răsfrâng asupra sa ca un fel de balanţă care nu se poate echilibra altfel. O lamă cu două tăişuri de care autoarea nu se teme:

„Se ştie cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloşindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca şi cum ar crede că ai crescut prost şi trebuie să te înveţe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculţi, cărţile pe care trebuie să le citeşti, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le foloseşti şi acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai foloseşte nimeni”.

Evadarea din Napoli, evadarea dintre ai săi, mai întâi, părinţii, mai apoi, familia pe care şi-o întemeiază chiar ea, se reiau şi în Tetralogia napolitană, câtiva ani mai târziu. Locul potrivit pentru personajul principal este întotdeauna în afara cercului prezent, în încercarea ieşirii dintr-un mediu care, dintr-un motiv sau altul, sufocă, slăbeşte, dăunează.

În final, fiecare etapă a vieţii pare să aibă nevoie de subtitrare, iar „lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înşine nu reuşim să le înţelegem”.

Tăioase sunt aproape toate femeile pe care Ferrante le include în cărţile sale, personaje adesea ironice, adesea sarcastice, cu o putere de care se folosesc adesea în detrimentul propriei persoane. Autoanaliza dozată corespunzător, întotdeauna puternică, farmecă. Un citat în această privinţă şi care ilustrează totodată şi tonul întregului roman ar fi:

„O ţinusem în afara razei mele vizuale, fără curiozitate, imagine anonimă de femeie care-şi duce sarcina în mod vulgar. Iată ce eram, o superficială. Şi propoziţia aia: întotdeauna îţi faci griji din cauza copiilor. Spusă unei femei care mai are puţin să aducă unul pe lume: ce prostie. Mereu cuvinte dispreţuitoare sau sceptice sau ironice. Bianca îmi strigase odată, printre lacrimi: te simţi mereu cea mai bună; şi Marta: de ce ne-ai născut dacă nu faci decât să te plângi de noi? Părţi de cuvinte, doar silabe. Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îţi spun cu tristă mânie de ce mi-ai dat viaţă, mergeam absorbită. Pădurea de pini avea nuanţe violet, era vânt. Am auzit trosnituri în urma mea, poate nişte paşi, m-am întors, tăcere”.

Structura cărţii aminteşte de o Matrioşka rusească, de un univers care porneşte de la Leda şi care se încheie cu păpuşa furată, simbol deopotrivă al propriei copilării şi al relaţiei fragmentate, întrerupte, cu propriile fiice. O călătorie-simbol a regăsirii, un drum care trebuia parcurs, o aproape ultimă încercare de eliberare.