Pentru cine se pregătește să o citească, Intervenția lui Dinu Guțu (Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, 2017) se anunță ca încă un roman autoficțional care dublează beletristic o lucrare antropologică, asemenea Soldaților lui Schiop (carte pe care am aproximat-o mai demult cu un jurnal de teren romanțat). 

Este o aparență întreținută, de altminteri, de către Guțu însuși, cel care se declară „tovarăș” și „frate” cu Autoexilatul din Ferentari și lasă să transpară multe dintre datele autobiografice coincidente cu cele ale eroului cărții (originar din Republica Moldova, ultras dinamovist, doctorand, chiar și statura de lungan sau tunsoarea de tip „cască”…). Idem, dacă Adrian Schiop descrie lumea maneliștilor și a interlopilor atât academic, cât și ca romancier, Dinu Guțu se dedică, în aceeași dublă postură, lumii ultrașilor, categoria cea mai tribalizată a suporterilor de fotbal (cf. Ultimii oameni. Etnografia unei Peluze, Tritonic, 2015 și Revoluția ultrașilor, Cartier, 2012).

Această catalogare fugară, chiar superficială, ar putea ajuta la o teoretizare a tot mai evidentului curent literar care se conturează de niște ani, la granița cu socio-etnografia, reportajul și autoficțiunea romanescă, în contiguitate cu tradiția realistă a prozei de largă vibrație socială. Ar fi de spus că ambii antropo-literați sunt doctoranzii profesorului Vintilă Mihăilescu, cel care, dincolo de statutul de magistru al școlii actuale de socio-antropologie, este cunoscut pentru stilul literar desăvârșit al eseurilor de „sociologie publică”. În aceeași constelație putem plasa, ca dubletă magistru-discipol, pe Zoltán Rostás și pe regretatul Sorin Stoica, un alt autor borderline, pe care și-l revendică, cu gelozie, tabăra sociologilor și cea a literaților deopotrivă. Dacă pot fi cuprinși în același filon al marginalismului exponenții Casei Jurnalistului (evocați într-un capitol al Intervenției) sau „povestitorul filosof” al marginalității Vasile Ernu, antropologul Mirel Bănică, cu al său Fals jurnal de căpșunar; sau poate chiar unii gonzo-reporteri precum Viorel Ilișoi, Andrei Crăciun, Raluca Feher etc. – rămâne de hotărât de către cine se pricepe mai bine.

Îmi mai permit o categorisire, incluzându-l pe Dinu Guțu în străvechea tradiție picaresc-goliardică, cea în care statutul de „etern student” al personajului-narator, savantlâcul și perspectiva lax teoretică asupra realității sunt închinate înțelepciunii populare, dominată de hedonism, umanism și empatie socială. Secretarul universitar Vlad, alter-egoul romanesc al doctorandului Guțu, este angajatul unui program derulat pe fonduri europene de către o facultate-cuib de vipere și, în același timp, membru al facțiunii Peluza Nord a galeriei clubului Dinamo. Sensul desfășurării romanului răstoarnă, însă, așteptările celor care prevăd un deznodământ „burghez, curățel și cuminte” (cum ar zice autorul). Ei bine, Vlad nu își încheie pur și simplu idila cu lumea ultrașilor odată cu susținerea unei teze de doctorat despre lumea galeriilor de fotbal, pentru a-și continua apoi cățărarea anevoioasă în ierarhia universitară, conform logicii Bildungsroman-ului „burghez”. Viața de ultras nu este doar o etapă, doar o „stație” pe drumul devenirii, al „împlinirii prin cunoaștere”. Dimpotrivă, naratorul [SPOILER ALERT!] detonează, eroic și frondeur, orice punte cu lumea universitară, într-un final încărcat de asceză.

Hoinăreala de picaro a eroului prin capitole independente, definite ca acțiune, dar conectate subtil cu firul epic principal (ca în romanele lui Irvine Welsh, bardul marginalilor din Scoția postindustrială, pe care Guțu îl emulează inteligent și stăpân pe sine), pune în contrast, pe de o parte, fățărnicia din mediile hegemonice (culturale, academice, corporatiste) și, pe de altă parte, autenticitatea vieții de suporter, înțelepciunea fără pretenții și fără prestigiu a celor care se autointitulează „ultimii oameni”.

Aventurile lui Vlad și ale tovarășilor săi zugrăvesc acest contrast cu șarm și umor. Tezismul, când apare, pe alocuri, este relativizat prin (auto)ironie. În afara unor insulițe vag ideologizante (cum ar fi capitolul dedicat lui Adi Schiop, un featuring sub formă de interviu zeflemist și răsfățat antiintelectual, pe potriva invitatului), cartea e pătrunsă de Weltanschauung tradițional popular, de spirit carnavalesc și de viziunea hedonic populară a categoriilor sociale „umile”; cu o armătură de conștiință socială, de clasă. Așa cum teoretizează antropologul Guțu în Ultimii oameni, „[…] ultrașii nu reprezintă nici pe departe o cultură anarhică și de rezistență la reguli, dimpotrivă, aceștia manifestă un respect foarte puternic pentru tradiție. Pliate pe conservatorismul latent și pe respectul […] pentru cultura părinților, ultrașii vor crede și vor urma în general obiceiurile ritualice ale societății, nefiind, de altfel, marginali sau neintegrați social. Rezistența pe care o opun ei este față de stat și de instituțiile sale, mai cu seamă cele coercitive” (2015, 87-88).

Paginile Intervenției mustesc de cultură populară, cum ar fi blazoanele socio-etnice (moldoveni = bețivi, unguri = afurisiți, steliști = „spurkați”, femei = nimfomane etc.), umorul de tip tachinerie, de multe ori cu componentă bahică, afirmarea valorilor tari (onoare, solidaritate, curaj) și, predominant, așa-zisa „băiețeală” (masculinismul care se cere reafirmat cu fiecare ocazie, de la hârjoana fizică până la fanfaronada machistă).

Cele mai memorabile pagini ale cărții sunt relatările animate de spirit carnavalesc ale deplasărilor, „acțiunilor” și „intervențiilor” găștii de ultrași. Da, personajele sunt trasate bidimensional, caricatural (fără adâncimea psihologismului unui Schiop), asemenea personajelor-măști ale carnavalului, caraghiozului sau guignolului; dar toate aceste „siluete” întregesc un personaj colectiv proteic, tentacular, plin de viață și autenticitate. Ca atare, bravura psihologică a lui Guțu se vede cel mai bine în relatarea acțiunilor colective: tensiunea de tip thriller în cazul unui transport suspect peste graniță, euforia în cazul prădării steagurilor galeriei adverse (un tip de „intervenție” încărcat de sensuri tari pentru cultura ultrașilor), predispoziția permanentă de a pune țara la cale, prilejuită de meciuri (dar mai importantă decât partida în sine, galeria comportându-se ca un mare zoon politikon scăpat din țarc). Însuși eroul-narator apare de multe ori ca fantoșă, privită din afara propriului corp: nu doar atunci când își susține teza, total impasibil și auto-abstras, datorită unei „pastile inhibatoare de stres”, dar chiar și atunci când suferă o decepție amoroasă, moment în care efectul de drog apare evocat metaforic:

„[…] intru printre rânduri și mă apucă o anxietate teribilă. Brusc îmi dau seama că providența mi-a anulat cea mai mișto tipă din ultimii ani. Fix în fața raftului cu șampon am simțit că-mi intră în vene un stimulent sintetic de furie. Asta-i nedreptate în fața unei vieți normale. Am început să lăcrimez de furie. M-am pus la coadă și-am scos telefonul. Am privit în gol pentru câteva secunde, apoi am încercat să-mi eliberez creierul de orice-i inutil, și încercând să fiu zen, așa, dintr-o mișcare am apucat cu dreapta raftul cu rotile de sucuri și răcoritoare și i-am futut una de-l răstorn pe podelele magazinului. Se crapă câteva sticle la doi de Fanta și împroașcă un smecleu portocaliu pe pereții și rafturile magaziului lor de căcat. Urlu ceva de genul: În pizda mamei voastre, jegoșilor și ies val-vârtej din magazin, lăsând mută de mirare pe toată lumea”.

Momentele de climax, care desprind radical narațiunea de realism și o plasează în sfera alegoriei fabulistice, sunt șarjări maxime ale burlescului/grotescului popular: episodul filmulețului porno în care personajul Pulică (un fel de Pulcinella-Păcală îmbârligător și coțcar) o penetrează pe ministra educației (la propriu, cât se poate de fizic și de explicit descris, dar cu evidente sensuri figurate de tip fuck the system); idem, episodul în care Vlad și Ursu (amicul-inamic) sabotează paroxistic o petrecere „banală” și „laimuță” a masteranzilor (tutelată cu vigilență de către profii-patroni), la un nivel al distracției gogomanice insuportabile pentru cadrul burghez.

„Intervenție” înseamnă, în argoul ultras, „acțiune care are ca scop atacarea fizică a adversarilor” (2015, 326). În Intervenția lui Guțu, „atacarea” este meta- (sau ultra?) fizică; este una simbolică și ideal(ist)ă. Iar adversarul final nu e galeria rivală; ci sistemul politic, împotriva căruia se revoltă eroul-alter-ego al autorului.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *