Titlu finalist la Premiul Pulitzer şi aleasă drept cartea anului de mai multe publicaţii cunoscute la nivel internaţional, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor a reuşit, prin iscusinţa debutantă, la acel moment, a lui Dave Eggers, să aducă literaturii o dovadă vie, cât se poate de palpabilă, a unor memorii care preiau elemente de ficţiune, dar care îşi păstrează în permanenţă miezul de concreteţe şi de real.
Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor nu este un roman al devenirii, ci al explorării, al lecţiilor descoperite şi învăţate simultan, al unor întâmplări şi alegeri în faţa surprizelor pe care viaţa nu le face întotdeauna plăcute.
Întreaga desfăşurare a evenimentelor are în centru, indiferent de momentul acţiunii, moartea celor doi părinţi ai lui Eggers, la o distanţă apropiată în timp. La doar 21 de ani, Eggers se trezeşte în faţa responsabilităţii de a-şi creşte fratele mai mic, Toph, de numai 8 ani la momentul acela. Împreună cu sora lor se mută în California, după ce vând casa în care au crescut şi bunurile rămase moştenire.
„Prefă-te că e ficţiune”, ne spune autorul în prefaţa cărţii. Și, deşi vom şti că citim adevărul, ne vom convinge singuri că ceea ce citim e o ficţiune teribil de bine scrisă.
Legătura dintre cei doi fraţi continuă sub un soare californian, sub greutatea unor noi responsabilităţi, sub privirile celor care nu vor şti în ce categorie anume să-i situeze. Dar, cu toate acestea, „complicitatea” care se naşte între cei doi într-o lume care va dori să eticheteze totul şi care nu ştie cum să răspundă în faţa morţii îşi va dovedi reuşita:
„Eu şi Toph suntem viitorul, un terifiant viitor strălucior, un viitor care a venit din Chicago, doi băieţi teribili, de departe, naufragiaţi, lăsaţi sa moară, părăsiţi, uitaţi, şi totuşi, şi totuşi, iată, au ieşit la suprafaţă, mai îndrăzneţi şi mai neînfricaţi”.
Vocile unor personaje îşi ies din „rol”, depăşesc spaţiul tridimensional şi îmbracă vocea conştiinţei care va străbate realitatea cu o sinceritate necesară nu doar pentru fratele devenit tutore, ci şi pentru noi, în calitate de cititori:
„Păi, ţi se pare că eşti atât de deschis la tot felul de lucruri acum, ai impresia că noi suntem Noile Modele din cauza situaţiei noastre, că poţi să dai de pământ cu toate regulile vechi, poţi să născoceşti chestii din mers. Dar în acelaşi timp, până acum n-ai făcut altceva decât să fii riguros şi să ţii sub control, şi, deşi dai din gură, până la urmă te ghidezi tot după obiceiurile impuse de părinţii noştri”.
Echilibrul se menţine în ciuda unor situaţii pentru care niciunul dintre cei doi nu pare să fie pregătit. Însă armele lor nu stau doar în legătura de sânge care îi uneşte, ci şi în umorul şi abilităţile pe care le au în a-şi crea propriul segment de realitate, de a explora lumea cu o libertate asumată şi de a rezolva, în acelaşi timp, probleme pe care le au din cauza creşterii de care avuseseră parte până la acel moment. O disciplină anume se instalează chiar şi în mijlocul unei aparente dezordini. O înţelegere care nu ţine doar de sentimentul fratern îşi face loc de-a lungul fiecărei zile din viaţa celor doi protagonişti.
Pe de o parte, sinceritatea, francheţea, tonul sunt elemente care amintesc de realitatea cruntă care a fost punctul de pornire pentru aceste memorii cu titlul de Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor. Pe de altă parte, ironia, auto-ironia, umorul, capacitatea de a face glume şi de a găsi abordări noi faţă de situaţii dificile transformă totul în siropul puţin mai dulce care însoţeşte adesea un medicament amar.
Într-un interviu pe care Dave Eggers îl acordă la preselecţia organizată de MTV pentru o emisiune televizată, acesta pare să găsească un răgaz pentru a pune lucrurile în ordine, pentru a se explica şi pentru a-şi explica singur acţiunile, pentru a verifica, în acelaşi timp, că întregul parcurs se ţine pe picioare. Povestea trebuie spusă, căci este unică:
„Pot să-ţi mai povestesc. Am atât de multe poveşti. Pot să-ţi spun despre perucile pe care le purtau, momentul din salonul cel mare, în toamna aia, când şi-au scos amândoi perucile în acelaşi timp, ştiind că vor băga groaza în mine, ţestele lor pătate, părul ca bumbacul uzat, au râs, au râs cu ochii strălucind – şi momentul în care a căzut. Pot să-ţi spun ultimele suflări, ultimele cuvinte. Am atât de multe lucruri. E atât de mult simbolism. Ar trebui să auzi ce conversaţii am cu Toph, ce spune. E minunat, e incredibil, nu găseşti scenariu mai bun. Vorbim despre moarte şi Dumnezeu, nu am răspunsuri pentru el, nu am cu ce să-l ajut sa doarmă, n-am poveşti cu zâne. Lasă-mă să împărtăşesc asta”.
Chiar şi titlul e văzut ca un mecanism plin de indicii, un fel de-a ne pregăti pentru cum ar trebui să îmbrăţişăm lectura acestei cronici adevărate. Sinceritatea pe care o regăsim aici, dincolo de aspectele care ţin de ficţiune, este cea peste care nu avem cum să trecem cu vederea, este cea care ne ţine în loc şi care va reuşi să ne trezească aceeaşi întrebare cu privire la ce e realitate şi ce e ficţiune nu doar într-o carte, ci şi în decursul unei vieţi:
„Dar era inteligenţă în acea respiraţie, şi pasiune, era totul acolo, puteam să luăm respiraţia aia şi s-o ţinem în palmă, să-i stăm în poală în timp ce ne uitam la televizor, respiraţia era din ce în ce mai iute şi mai scurtă, apoi superficială, şi atunci am iubit-o la fel de mult ca oricând altcândva, când am ştiut-o aşa cum am crezut că o cunosc – o, avea să plece, să se ducă, deja o lună pe morfină, putea să se ducă în orice clipă, sistemul ei se descompunea, nimeni nu avea nici o idee ce o mai ţine în viaţă, dar ea aspira aer, respira atât de neregulat, slab, însă o făcea cu atâta disperare, fiecare tragere în piept fiind tot ceea ce avea, trupul ei mmic, cu o frumoasă piele bronzată şi strălucitoare, eu şi Beth am învelit-o, neştiind când… Dar ea respira şi respira, brusc, neliniştit, necedând…”.
Avem în Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor mai multe modalităţi de a tatona durerea, mai multe scheme pe care le împrumutăm şi în viaţa de zi cu zi pentru a ne face că privim în altă parte în vreme ce realitatea ascunsă din noi nu ne părăseşte niciodată. Se remarcă însă, spre final, o împăcare cu trecutul, un final pe care îl interpretăm ca o etapă de maturitate a celui care a îndeplinit, una după alta, responsabilităţi majore ordonate de viaţă. Se descoperă prin asta o nouă cheie, un nou mod de a funcţiona în mijlocul lumii, o nouă dovadă că se poate face un pas, apoi încă unul, fie cu o sinceritate sfâşietoare, fie cu un umor năucitor.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
