O figură literară considerată mai degrabă minoră în timpul vieţii, cofondator al publicaţiei Orfeu, Fernando Pessoa a dăruit lumii o moştenire care nu a fost încă, din 1935 şi până în prezent, editată şi înţeleasă în întregime.
Fernando Pessoa a inventat peste şaptezeci de identităţi imaginare sau heteronimi, a construit, în timpul vieţii, aşa cum spunea chiar el, „un teatru de oameni vii” (drama em gente), denumire amintită de Dinu Flămând, traducătorul acestei a doua ediţii apărute la noi în 2012. Se cuvine să remarcăm, în ce priveşte Cartea neliniştirii, că această ediţie publicată de Humanitas şi tradusă de Dinu Flămând din limba portugheză urmează ediţia stabilită de Richard Zenith, considerată la acest moment completă şi de referinţă.
Esenţa spiritului lui Fernando Pessoa e reprezentată de fragmentar, de incomplet, iar Cartea neliniştirii a fost comparată cu „un amestec între caietele lui Coleridge, jurnalul filozofic al lui Valery şi voluminosul jurnal al lui Robert Musil” cu precizarea că „nici măcar un astfel de hibrid nu se aseamănă unicităţii cronicilor lui Pessoa”.
Îl avem, în Cartea neliniştirii, pe Bernardo Soares, un simplu funcţionar contabil din Lisabona. Viaţa sa e prada monotoniei, căci nimic nu pare să se întâmple, însă toată această aparentă linişte creează şi spaţiul pentru o nemărginită profunzime a notaţiilor pe care le face Soares.
Autorul inventat prin persoana lui Bernardo Soares construieşte zilnic nu un roman – căci nu există un fir narativ – ci un fel de jurnal care inventariază, pe de o parte, detaliile mărunte din cotidian şi, pe de altă parte, aspectele nevăzute ale trăirilor şi ale existenţei în sens filozofic, spiritual, moral.
În contextul aparent îngrădit şi supus condiţiei umane, funcţionarul lui Pessoa descoperă libertatea şi infinitul din propriul interior:
„Mi-am cucerit, puţin câte puţin, teritoriul interior care urma să fie al meu. Mi-am cerut, unul după altul, întinsurile de mlaştină în care nu mai rămăsese nimic din mine. Şi am scos la iveală fiinţa mea infinită, dar a trebuit să mă scot pe mine din mine cu forcepsul”.
Şi, tot el, ca într-un fel de zguduitoare profeţie:
„A mă iubi înseamnă a avea milă de mine. Într-o zi, spre sfârşitul viitorului, va exista cineva să compună un poem despre mine, şi poate că numai de atunci încolo voi începe eu să domnesc în Regatul meu”.
Pesimismul şi deziluzia pe care le exprimă Bernardo Soares demonstrează că ceea ce pare bucurie e una falsă, un comportament care doar imită. Alteori, din postura sa care pare să se afle în afara fiinţei, funcţionarul contabil îşi recunoaşte slăbiciunile-bucurii în faţa umanului:
„Chiar dacă sunt ceva superficial şi obiect al sorţii, mi se întâmplă de multe ori să mă simt cu adevărat şi om. Iar atunci îmi frecventez cu bucurie semenii şi exist cu toată seninătatea. Înot la suprafaţă. Mi se pare plăcut să primesc un salariu şi să mă-ntorc acasă. Simt trecerea timpului fără să o văd, iar bucuriile mele au o sursă organică. Dacă sunt meditativ, nu mă obosesc să şi gândesc. În asemenea zile îmi plac mult parcurile”.
Omul şi monotonia vieţii umane îl deziluzionează, îl avem pe el ca o conştiinţă care reuşeşte să coboare nu doar în mijlocul lumii atunci când doreşte, ci şi în mijlocul propriului sine: e o conştiinţă apărută la intersecţia altor conştiinţe, întocmai ca un autor născut pentru a permite altor câteva zeci de heteronimi să existe.
Bernardo Soares e o conştiinţă intelectuală agilă, trezită la viaţă: „A fi conştient de inconştienţa vieţii este cel mai vechi impozit pus pe inteligenţă”.
Se construiesc şi se descriu săptămâni şi luni întregi de tristeţe şi disperare în faţa inutilităţii fiecărui minut. Însă fiecare concluzie şi revelaţie dovedesc contrariul şi construiesc argumente în favoarea scrierii, în favoarea citirii şi a existenţei. Iar fragmentarul permite acestei metode să îl facă pe Soares să înoate la suprafaţa lumii, să-i supravieţuiască. Ne recunoaştem aproape imediat în multe dintre reflecţiile sale, în multe dintre temerile şi deziluziile scrise Soares în fals-jurnalul său. Şi recunoaştem (şi tot aşa ajungem să ne îndrăgostim de carte) şi micile bucurii pe care acelaşi funcţionar nu se poate abţine să nu le noteze printre paginile sale, cu o sinceritate care argumentează în favoarea jocului pe care Pessoa l-a pus în scenă cu atâta îndemânare.
Prin Cartea neliniştirii, considerată de cei mai mulţi critici un experiment (unul nemaipomenit de reuşit), avem în faţă jurnalul unui insomniac, jurnal, în paralel, al detaliilor care compun lumea, cronică a razelor de lumină pe acoperişuri şi, totodată, a celor mai profunde trăiri, de la concluzii filozofice asupra vieţii şi asupra morţii (inclusiv negocieri cu ideea de sinucidere), fragmente de critică literară, teorii cu privire la religie, destin, existenţă, omenire, până la o sinceră (chiar dacă rară) bucurie în faţa lumescului:
„E o plictiseală ce conţine în sine anticiparea unei şi mai profunde plictiseli; un fel de a te simţi rău de astăzi fiindcă mâine te vei simţi rău din pricina răului avut azi – ce complicaţii inutile şi lipsite de adevăr, mari complicaţii…”.
„Există o anumită oboseală a inteligenţei abstracte, şi e cea mai cumplită dintre toate. Nu e apăsătoare ca oboseala fizică a trupului, şi nici nu ne tulbură ca oboseala emoţiei. E o greutate de conştiinţă a lumii, un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul.
Iar atunci, asemeni norilor împinşi de vânt, toate ideile pe care s-a întemeiat viaţa noastră, toate ambiţiile, toate ţelurile nobile în care ne-am pus speranţa că o pot continua se deşiră, se risipesc şi dispar, cenuşă înghiţită de ceaţă, zdrenţe din ceva ce niciodată n-a existat şi n-ar putea să existe. Iar îndărătul acestei derute se arată, pură, solitudinea neagră şi implacabilă a cerului înstelat şi gol”.
Neliniştea, nemulţumirea, binecunoscutul spleen în faţa vieţii îi guvernează rândurile, îi ţin mâna care scrie şi conduc peniţa de la un rând la altul. Bernardo Soares dezveleşte straturi ale fiinţei şi ale fiiri, ţesuturi pe care noi le îmbrăcăm unul după altul, copleşiţi de adevăruri greoaie:
„A formula teorii, reflectând cu onestitate şi răbdare la conţinutul lor, numai pentru ca apoi să acţionăm împotriva lor – a acţiona şi justifica actele noastre prin teorii care le condamnă.
A trasa un drum în viaţă pentru ca după aceea să facem totul în sensul opus. A duce la bun sfârşit toate actele şi a asimila toate atitudinile cuiva care nu suntem noi şi nici nu pretindem că am fi, şi nici nu pretindem ca alţii să-şi imagineze că am fi”.
Dar e un fals spleen, iar proza devine un mijloc de sălăşuire în mijlocul lumii fiindcă împleteşte visul care devine mijloc de acţiune, scrisul ascuns sub forma meditaţiei, reflectării. Sunt două oglinzi puse faţă în faţă care creează lumi paralele şi infinite, idei care se multiplică la nesfârşit, dar întotdeauna altele, vii, în mişcare. Sunt însă iluzii care nu pot să existe decât prin această schemă care permite o distorsionare a realităţii, o falsă multiplicare fiindcă numitorul comun rămâne unul singur.
Şi acest unic numitor comun e ceea ce permite scrisului să se manifeste, creaţiei imperfecte să existe, întocmai cum există şi lumea:
„Eu plâng deasupra paginilor mele imperfecte, însă generaţiile viitoare, dacă le vor citi, vor fi mai impresionate de lacrimile mele decât de perfecţiunea lor, dacă voi fi capabil să ating perfecţiunea, căci în acest caz ea m-ar împiedica să plâng şi în consecinţă chiar şi să scriu. Ceea ce e perfect nu se manifestă. Sfântul plânge, şi este uman. Dumnezeu tace. Iată de ce îl putem iubi pe sfânt, dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu”.
Să reţinem, aşadar, că un individ oarecare, un funcţionar anodin, Bernardo Soares, a descifrat şi descifrează, pagină de pagină, cifrul unor dileme existenţiale. Conştiinţa trezită în persoana umilului funcţionar e una neobosită, neliniştită, agitată de fiecare idee. Nu există pace în această carte între forma de om, conştiinţa că eşti om şi, totodată, ideea că poţi fi şi ceva în afara omului. Sortiţi pieirii şi, totuşi, predestinaţi unei conştiinţe supradimensionate care poate fi cuprinsă într-o existenţă finită:
„Oboseala de toate iluziile şi de tot ceea ce există-n iluzii – pierderea lor, inutilitatea de a le avea, pre-oboseala de a trebui să le ai pentru ca mai apoi să le pierzi, necazul de a le fi avut, ruşinea intelectuală de a fi avut iluzii ştiind care urma să le fie sfârşitul”.
Dacă există o cale de a te ridica deasupra morţii, de a uita că îi eşti martor la lucrarea sa permanentă, atunci aceasta este ficţiunea, invenţia, crearea mai multor lumi şi vieţi paralele, cu drept egal de a exista.
