Bookaholic

 Parfumul, romanul lui Patrick Süskind, apărut în 1985 în Elveţia, apoi în 1986 în Franţa, este povestea unei anomalii, aceea a unei hipersensibilităţi olfactive, totul  fiind redat din această perspectivă. Anomalia îi aparţine lui Jean-Baptiste Grenouille, care s-a născut cu un simţ supranatural al mirosului. În schimb, trupul lui Grenouille nu are niciun fel de miros. Astfel, într-o Franţă de secol XVIII, plină de miresme şi duhori dintre cele mai felurite, Grenouille, prin lipsa lui de miros, pare un monstru. Povestea vieţii lui – subiectul romanului semnat de Süskind – constă în încercarea de a obţine un miros pentru sine, un miros aparte prin care să se facă iubit de către cei din jur.

Grenouille s-a născut în 1738 într-o piaţă de peşte. Atunci, pentru prima dată, cineva a încercat să-i ia viaţa: este vorba chiar de femeia care i-a dat naştere. Intenţia criminală a fost descoperită, iar femeia, spânzurată. Grenouille este dat în grija unei doici, care sesizează, speriată, că „bastardul e fără miros” şi îl lasă la o mănăstire în seama unui călugăr. La rându-i, şi călugărul se sperie de copilul a cărui piele nu emană niciun miros. În schimb, observă cum acesta pare a-l mirosi cu insistenţă:

Lui Terrier i se năzări că pruncul îl vede cu nările, că îl cercetează atent, mai pătrunzător decât ar fi putut-o face cu ochii, de parcă ar înghiţi cu nasul ceva care pornea de la el, Terrier, ceva ce el nu putea opri sau ascunde… Copilul cel nemirositor îl mirosea pe el fără nicio ruşine, chiar aşa! Îl adulmeca! Şi dintr-o dată i se păru că-şi duhneşte lui însuşi – a sudoare şi oţet, a varză acră şi haine nespălate.

Părintele Terrier îl încredinţează pe băiat unei pensiuni conduse de Madame Gaillard, o femeie care, în urma unei lovituri din copilărie, şi-a pierdut simţul mirosului. Lipsită de acest simţ, nu avea cum să-şi dea seama că Grenouille nu emană niciun miros. În schimb, ceilalţi copii sesizează anomalia şi încearcă să-l omoare. Grenouille va supravieţui tuturor acestor tentative şi va ajunge la un tăbăcar. Nici acolo, unde nimeni nu rezista prea mult, copilul de 12 ani nu îşi va găsi sfârşitul. În schimb, într-o seară de septembrie, descoperă o mireasmă diferită de mirosurile oraşului şi ale oamenilor lui:

Grenouille se chinuia. Îşi simţea pentru prima oară rănită nu numai lacoma sa fire, ci însăşi inima. În mod ciudat, întrezărea în acea mireasmă cheia tuturor miresmelor, fără de care nimeni nu ar putea pricepe ceva din parfumuri, şi fără de care el, Grenouille, dacă nu ar fi izbutit să o stăpânească, şi-ar fi ratat viaţa. Trebuia s-o aibă: nu pur şi simplu ca s-o posede, ci pentru liniştea inimii sale.

Mireasma îi aparţine unei fete de 13 ani pe care Grenouille, în dorinţa sa de a-i poseda mirosul, o ucide. Mirosul acelei fete, un miros aparte, special, este descris din perspectiva lui Grenouille. Deşi nu este deloc uşor să descrii mirosurile, în speţă cele ale corpului uman – şi nu mă refer la mirosurile grosiere, ci la un alt tip de miresme, unele mai subtile –, Süskind reuşeşte să redea în pasaje de un farmec incontestabil ceea ce eroul său vâna în aerul încărcat de miresme al Parisului:

Mirosul sugera prospeţime; dar nu prospeţimea lămâilor şi a naramzelor, nici a mirtului sau a frunzei de scorţişoară, nici aceea de izmă creaţă, mesteacăn, camfor sau ace de molid, nici prospeţimea ploii de mai, a vântului geros sau a apei de izvor… şi avea în acelaşi timp căldură, dar nu ca pergamuta, chiparosul sau moscul, nu ca yasminul şi narcisa, nici ca lemnul de trandafir sau stânjenelul… Era în acel miros amestecul a două elemente, unul aerian, altul greu, de fapt nu amestecul ci unirea lor – şi pe deasupra era fragil, slab, dar totuşi tare şi susţinut, ca o bucată de mătase subţire, sclipitoare… şi totuşi nici precum mătasea, ci precum laptele dulce ca mierea în care se topeşte un biscuit – ceea ce nu merge nicidecum, cu toată bunăvoinţa: lapte şi mătase! De neînţeles era acea mireasmă, de nedescris, de neordonat în nici un chip, nici nu s-ar fi cuvenit de fapt să existe.

Mai încolo, Grenouille îşi va continua ucenicia într-ale mirosurilor în prăvălia de parfumuri a meşterului Baldini. De-aici, nemulţumit, o porneşte spre sudul Franţei, mai exact spre Grasse, oraşul parfumurilor. Acolo îşi va desăvârşi opera, va obţine aroma supremă cu care să-i domine pe cei din jur, prin care să-i facă pe ceilalţi să-l placă, să-l iubească. Acolo o descoperă pe Laure, fiica lui Richis, omul cel mai bogat din oraş, o copilă pe care Grenouille o va lăsa să se maturizeze pentru ca mirosul ei să se împlinească.

Între timp, ucide alte douăzeci şi patru de fete, cărora le fură miresmele prin procedeul „enfleurage à chaud, à froid, à l’huile”. În ciuda eforturilor tatălui de a-şi salva fiica, ea nu va scăpa, iar Grenouille va obţine astfel, din acest amestec alchimic a douăzeci şi cinci de arome, aroma supremă. Efectul ei va fi unul răvăşitor pentru cei care au venit la spectacolul execuţiei lui Grenouille, care a fost prins şi acuzat de uciderea celor douăzeci şi cinci de tinere din Grasse. Acesta este graţiat.

Mai mult, Richis, tatăl lui Laure, doreşte să-l înfieze. Deşi i se împlineşte visul, acela de a fi iubit, îşi dă seama că el nu poate iubi, ci doar urî. Zămislit în ură, „născut fără să aibă miros propriu în locul cel mai împuţit din lume, ivit din gunoi, mizerie şi putreziciune, crescut fără dragoste, trăind fără de căldură de suflet omenesc numai prin ţepoasa-i împotrivire şi forţa scârbei”, lui Grenouille povara iubirii i se va părea, în cele din urmă, prea grea.

Personajul lui Süskind este, în felul lui, un geniu – excelează într-un domeniu şi încearcă să-şi desăvârşească harul. Însă Grenouille nu este capabil să iubească. Nu poate simţi decât ura. Înzestrat cu geniu, dar incapabil de a iubi, Grenouille este un monstru, o anomalie. Paradoxal, deşi acţiunile sale sunt lipsite de orice simţ etic, de orice sentiment, totuşi scopul lui este acela de a se face iubit:

Va crea nu un iz omenesc, ci suprauman, o mireasmă angelică, atât de indescriptibil izbutită şi dătătoare de viaţă, încât să rămână vrăjit oricine-o miroase, văzându-se silit să-l iubească din toată inima pe el, pe Grenouille, purtătorul.

Cu toate acestea, lui Jean-Baptiste Grenouille nu i se poate nega talentul, harul – deşi monstruos, căci ţine, într-un fel, de animalitate – de a sesiza specificul mirosului fiinţei umane, un miros profund, dincolo de toate mirosurile corporale grosiere, un miros nealterat emanat parcă de o fiinţă lăuntrică, nu de cea carnală. Este o mireasmă specifică, ce aparţine „anumitor oameni: acele rare făpturi care inspiră iubire”. Probabil, la un moment dat, cititorul nu-şi poate reprima o undă de simpatie pentru acest personaj care, în fond, îşi doreşte ceea ce îşi doresc toţi oamenii, şi anume să fie iubit.

Patrick Süskind, Parfumul, traducere de Grete Tartler, Humanitas, Bucureşti, 2012, 240 p.

http://www.youtube.com/watch?v=52Wa-Wmos5A