Marius Chivu a debutat în volum în anul 2012 cu poemele „Vântureasa de Plastic”, pentru care a primit, în același an, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și premiul pentru debut al revistei „Observatorul cultural”. Pentru cei obișnuiți cu vocea jurnalistului cultural și a criticului literar Marius Chivu, volumul de poeme a reprezentat întîlnirea cu un personaj din altă poveste. De altfel, volumul a stat multă vreme în sertarul autorului, pînă cînd însemnele întîmplării care au dus la scrierea poemelor au devenit suficient de estompate pentru a suporta negrul pe alb al tiparului. În același an, Marius escaladează Himalaya și devine apoi unul dintre puținii autori de carte de călătorie din România. Între timp, editează mai multe antologii de proză scurtă românească și de poezie. Susține cursuri de creative writing și fondează, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu, revista de proză scurtă „iocan”. În 2016, scrie o nouă carte de călătorie, „Trei săptămâni în Anzi”. Volumul de proză „Sfîrșit de sezon”, apărut în 2015, lasă să se întrevadă în mai multe locuri „slăbiciunea” lui Marius Chivu pentru Richard Ford, dar chiar și așa noua lui ipostază, cea de traducător al povestirilor din volumul „Rock Springs”, este una surprinzătoare.
În 2011 ai urcat în Himalaya, în 2016 ai fost în Anzi, în 2017 ai tradus Richard Ford. Care ascensiune a fost mai dificilă?
Şi, întîmplător, toate au durat o lună de zile. 🙂 Fiecare a fost grea în alt fel: în Himalaya am suferit din cauza lipsei de oxigen; în Anzi, din cauza efortului, am avut probleme cu un genunchi; pe cînd la Ford simplitatea limbajului mi-a dat bătaie de cap. Cînd citeşti un text într-o limbă străină îl înţelegi fără ca în cap să traduci mai întîi fiecare frază în limba ta. Cînd trebuie să scrii pe hîrtie în limba ta ceea ce ai înţeles atît de uşor la tine în cap, abia atunci îţi dai seama că pînă şi cele mai simple fraze se traduc greu dacă vrei să le menţii naturaleţea şi fluiditatea. Ca să-ţi răspund totuşi la întrebare: pe munţi e mult mai greu.
Comparam experiența traducerii unei cărți cu o ascensiune. De fapt e o ascensiune paradoxală, pentru că pe măsură ce avansezi se întâmplă simultan și inversul ei – o coborîre în adîncurile textului, o disecare a acestuia în cele mai mici detalii, o desfacere în piese, o deconstruire. Tu ai simțit asta?
Permanent. Pentru că vezi mai bine şi mai mult într-un text. Traducerea e mai mult decît citire, e rescriere fidelă; este, cum spui tu, reansamblare. Afli toate trucurile, toate ticurile, toate secretele scriitorului, inclusiv micile lui slăbiciuni. Deşi naratorii din Rock Springs, toţi aparţinînd clasei muncitoare, sînt şi protagonişti, astfel că unele mici stîngăcii narative pot fi puse pe seama educaţiei lor precare şi nu trebuiau „îndreptate”.
Cum arată notițele tale pe marginea textelor lui Ford desfăcute în șuruburi și piulițe?
Uite-aşa arată:
„Traducerea unui autor admirat este actul cel mai aproape de propriul meu scris”
Există în proza scurtă a lui Richard Ford un soi de anticipare a dezastrului. Uneori e anunțat de la începutul textului, alteori doar îl simți prezent și știi că e acolo chiar dacă nu se întâmplă nicio catastrofă până la finalul povestirii. În contrapunct e un anume firesc al scriiturii, o naturalețe a narațiunii care mie cel puțin mi-a lăsat senzația iminenței tragicului. Altfel spus, e parte din text așa cum e parte din viață. Spune-mi, ți s-a întîmplat pe parcursul experienței traducerii să suferi de un soi de sindrom al studentului la medicină (care vede boli peste tot, chiar și la oamenii sănătoși) și să te aștepți să vină apocalipsa chiar și acolo unde nu era cazul?
Mi s-a întîmplat încă de cînd l-am citit prima dată. Am mai spus-o: acum, că l-am şi tradus, cred că am citit şi recitit volumul Rock Springs de vreo 8-9 ori. Îl ştiu pe dinafară şi cu toate astea îmi place în continuare să-l recitesc tocmai pentru că această anticipare, iminenţă, prezenţă surdă a dezastrului mă încîntă de fiecare dată.
De altfel, proza lui Ford mi-a influenţat serios propriul scris (în Sfîrşit de sezon îi aduc cîteva omagii pe care cititorii atenţi le pot recunoaşte relativ uşor), iar în următorul meu volum de povestiri cred că voi urmări şi mai aproape dezastrele din viaţa personajelor mele. Literatura este, în marea ei parte, despre dezastre de tot soiul. Iar dacă literatura are puterea de a consola cititorul, o face nu minţindu-l că lumea e minunată, că cineva acolo sus ne veghează, că totul are un sens, că Universul conspiră la împlinirea noastră şi alte asemenea mantre motivaţionale pop; dacă literatura consolează, atunci o face oferind o experienţă recognoscibilă şi, poate, o înţelegere mai bună a condiţiei umane precare. Or povestirile lui Ford sînt foarte crude, în sensul că spun adevăruri insuportabile, deseori muşamalizate de clişeele pe care societatea şi cultura populară ni le livrează.
Cum a fost coabitarea cu textul lui Ford, ce fel de relație ați stabilit? Ce urme a lăsat experiența traducerii în viața ta?
Urmele cele mai pregnante sînt ideile şi pofta de a-mi scrie propriile povestiri. Eu nu sînt traducător profesionist, sînt un traducător ocazional, care face asta ca pe un hobby, din cînd în cînd, ca pe o exersare superioară a limbajului şi, poate, ca inspiraţie la un nivel mai profund. Pentru că nu traduc decît ce aleg eu să traduc şi nu voi traduce niciodată un scriitor cu care nu am suficient de multe lucruri în comun. În timp ce scriam povestirile din Sfîrşit de sezon, am citit integral povestirile lui Ford şi Carver în original. Aşa şi acum. Pentru mine, traducerea unui autor admirat este actul cel mai aproape de propriul meu scris. Îmi dă curaj, energie, poftă.
„Vocea mea a tăcut în mod natural sau, dacă vrei, amuţită de admiraţia pentru scrisul acestui autor.”
Ai citit alte cărți în perioada traducerii?
Culmea, am citit toată opera poetică a lui Petre Stoica, adică 25 de volume de poezie din perioada 1957-2005, pentru că urma să fac selecţia pentru antologia Singurătatea nobleţele ei, ilustrată cu fotografiile lui Cosmin Bumbuţ şi apărută recent la Editura Cartier. Oricum, poeziile lui Petre Stoica şi povestirile lui Richard Ford au cîteva lucruri în comun: însingurarea bărbatului, comunicarea întreruptă, retragerea în natură, vînătoarea. Plus faptul că şi Petre Stoica, şi Richard Ford sînt doi extraordinari scriitori aproape necunoscuţi la noi în acest moment, una dintre motivaţiile antologării unuia şi a traducerii celuilalt fiind dorinţa mea de a-i oferi unui public care, în opinia mea, glorifică prea multe mediocrităţi literare.
Știi expresia traduttore traditore. Cât de mult sau unde e Marius Chivu în textul românesc al cărții Rock Springs?
Deloc, nicăieri. Pe cît de mult mi-a plăcut să las cîteva urme foarte fine din Rock Springs în Sfîrşit de sezon, pe atît de puţin am fost interesat să mă bag în seamă în această traducere. Să fi vrut şi n-aveam cum. Într-un singur loc mi-am permis o oarecare libertate. În original, titlul povestirii „Prada iernii” este „Winterkill”, care înseamnă animal sălbatic mort din cauze naturale în timpul iernii. „Mortăciune” mi s-a părut însă mai puţin sugestiv, chiar nepotrivit, decît „prada iernii”, care, în ciuda unui vag lirism, păstrează sensul ambiguu; în fond, nu ştim la cine se referă titlul: la cerb sau la protagonistul povestirii?
Textul tradus nu sună deloc a traducere și nici nu consonează cu ritmul și curgerea prozei tale. Cum ai reușit să scoți din ecuație vocea scriitorului Marius Chivu și cît de greu a fost să-l faci să tacă?
Da, ca stilistică, nu am luat nimic de la Ford, pe care însă l-am „folosit” totuşi pentru a-mi domoli o oarecare predispoziţie la calofilie. Traducerea este însă un act de supunere, trebuie să dispari în spatele textului tradus, să te desfăşori ca o fantomă. Vocea mea a tăcut în mod natural sau, dacă vrei, amuţită de admiraţia pentru scrisul acestui autor. Nu mi-a fost greu să nu exist pe lîngă Ford.
În lumea literară de la noi încă mai e în vogă disputa proză scurtă versus roman. Ford a reușit să exceleze în ambele genuri literare, dînd parcă apă la moară celor care pretind că nu poți fi un prozator complet fără un roman. Crezi că un prozator poate fi considerat „rotund” fără să fi comis și texte de mari dimensiuni?
Bine, noi trăim încă într-un provincialism literar din multe puncte de vedere. Dar da, cred că tărie că valoarea şi destinul unui scriitor nu depind în funcţie de un gen sau altul. Ford este, într-adevăr, un maestru în ambele genuri (trilogia formată din romanele Cronicarul sportiv, Ziua Independenţei şi The Lay of the Land a fost continuată, ca o tetralogie, cu un volum de proză scurtă: Let Me Be Frank With You), ba chiar şi în memorialistică, întrucît Between Them: Remembering My Parents, cartea de memorii publicată de el chiar anul acesta, a avut numai cronici entuziaste.
„Scriitorii, mai ales cei mari, au însă şi orgolii pe măsură.”
Spre deosebire de tine, care – ai spus-o de nenumărate ori – îți cîștigi existența exclusiv din scris și activități conexe, Ford a fost mai întîi asistent mecanic de locomotivă, apoi profesor de gimnaziu, pe urmă s-a înrolat în Marine Corps. Abia după ce o hepatită l-a dat afară de la Marină s-a înscris la un curs de creative writing și s-a hotărît să devină scriitor. Crezi că un astfel de curs poate crea un scriitor? Te întreb mai ales pentru că și tu predai.
Un curs de creative writing poate inspira, motiva, forma un scriitor dacă acesta are deja suficient talent şi, mai ales, ambiţie, predispoziţie de muncă. Nu poate crea sau inventa din nimic un scriitor, un astfel de curs este doar un îndreptar. Lista scriitorilor care au făcut creative writing înainte să debuteze este enormă: de la Raymond Carver, că tot l-am invocat mai sus, la Bogdan Răileanu, proaspăt debutat cu proză scurtă la Polirom. Deci e ceva natural, nu e nici o dilemă aici.
Crezi că am avea mai mulți scriitori români, în special prozatori, că la poeți chiar stăm bine, dacă s-ar preda la Facultatea de Litere un asemenea curs?
Nu e sigur, întrucît cei mai mulţi prozatori contemporani nu au trecut pe la Litere. Ceea ce nu înseamnă că un asemenea curs nu ar fi necesar. Însă şcoala românească, condusă de oameni fără viziune, chiar agramaţi, dacă nu chiar imbecili, precum acest ministru al Educaţiei Liviu Pop, oricum e praf.
Se spune că Richard Ford ar fi trimis scriitoarei Alice Hoffman una dintre cărțile ei cu o gaură de glonte, deci împușcată, după o cronică nefavorabilă la Cronicarul Sportiv. Cum comentezi gestul scriitorului?
Din păcate, Ford a făcut un gest încă şi mai reprobabil: în urma unei cronici negative la A Multitude of Sins (al treilea său volum de povestiri), l-a scuipat la o petrecere pe cronicarul pe atunci Colson Whitehead, cîştigătorul Pulitzer-ului de anul acesta cu romanul Ruta Subterană, tradus recent la Humanitas Fiction. Altfel, n-am citit cronica lui Alice Hoffman la Cronicarul sportiv, însă mă îndoiesc că era justă. Ceea ce, fireşte, nu justifică gestul complet deplasat al lui Ford. Scriitorii, mai ales cei mari, au însă şi orgolii pe măsură. Istoria literară este plină de astfel de gesturi dezamăgitoare.
Mai urmează o traducere din textele lui Richard Ford?
Cum la Editura Vellant va apărea în curînd şi Femei cu bărbaţi (în traducerea lui Vali Florescu), mi-ar plăcea să traduc nuvelele din Let Me Be Frank With You, dar asta abia după ce Humanitas Fiction va avea decenţa să publice şi The Lay of the Land, ultimul volum al trilogiei al cărui epilog îl reprezintă cele patru nuvele din Let Me Be Frank With You. Din păcate, Humanitas Fiction nu şi-a ţinut promisiunea de a publica integral trilogia lui Ford, un gest editorial destul de ruşinos, dat fiind că Black Button Books şi Vellant, două edituri mici, cu potenţial infinit mai mic decît Humanitas Fiction, au avut ambele curajul de-l publica pe Ford nu cu romanele sale premiate (Canada, de pildă, a luat Prix Femina étranger), ci taman cu povestirile sale. Altfel, dacă aş avea timpul şi calităţile necesare, aş traduce orice carte de proză scurtă din colecţia „Ctrl+F”, coordonată de John Freeman la Black Button Books, editură al cărei plan editorial este cel mai aproape de aspiraţiile şi gusturile mele literare.
Credit foto imagine principală: Cosmin Bumbuț
Sublinierile din acest material aparțin autoarei interviului.
