Bianca Burţa Cerant a adus la lumină cărţile şi vieţile unor scriitoare din interbelic despre care mulţi dintre noi habar nu aveam. A sfidat prejudecăţile multor profesori de la Litere care i-au considerat tema de cercetare minoră şi a scris o carte care vorbeşte, în sfîrşit, de cele, şi nu doar de cei, care au scris în interbelic. Şi despre un interbelic care arată un pic altfel decît ăla după care lăcrimează nostalgicii.

După ’89 a început, practic, o adevărată obsesie pentru interbelic. Tu ai cercetat milimetric perioada, aşa că aş vrea să ştiu, din punctul tău de vedere, ce nu se cunoaşte azi despre epoca respectivă, ce a rămas necartografiat şi care ar fi cele mai mari clişee legate de acei ani (sigur, limităm discuţia la cîmpul literar).

…Am cercetat milimetric – cum spui, foarte măgulitor pentru mine – doar o porțiune restrînsă a literaturii și a vieții literare din perioada respectivă. Interbelicul rămîne un continent de redescoperit – acum, cînd a venit, în sfîrșit, timpul să ne desprindem de anumite imagini idilice, de iluziile mitizante ce au însoțit în ultimii douăzeci de ani demersurile de recuperare a acelei epoci culturale. Impulsul idealizator a fost, poate, firesc imediat după Revoluție, la capătul atîtor ani de comunism. Atunci, interbelicul reprezenta pentru mulți dintre noi Normalitatea, interbelicul era – iată, cu o imagine-clișeu – Paradisul; în contrast cu anomalia politică și culturală a epocii de după.

Reprezentarea asta schematică, în alb și negru, maniheică (Paradis vs. infern) e specifică mai ales literaților și mai ales celor născuți după război, care, prin forța lucrurilor, nu au o relație directă cu ceea ce s-a întîmplat înainte de instaurarea comunismului, ci doar o relație livrescă, uneori pigmentată cu un strop de bovarism. Azi, odată încheiată perioada de decompresie postcomunistă (posttraumatică), ar trebui să privim calm în urmă, cu dorința de a înțelege, nu cu gîndul de a descoperi „Paradisul“, „rafinamentul“, „splendoarea“ etc. etc. – refuzate prezentului și atribuite unui trecut ipotetic.

Asta à propos de clișeele legate de anii ’20-’30. Cît despre zonele necartografiate sau despre lucrurile pe care nu le știm, încă, despre epoca dintre cele două războaie, mă tem că am intra într-o discuție lungă-lungă… Mai întîi: cunoaștem – cred – despre perioada cu pricina ceva mai puțin decît ne-am închipui, iar judecățile pe care le formulăm în privința unor autori ori probleme trec adesea prin judecățile celor de dinaintea noastră (ale unui Crohmălniceanu, de exemplu) fără să le amendeze în mod esențial. Nu facem, cu alte cuvinte, propria selecție – nu numai (și nu în primul rînd) de autori, dar și de teme –, rămînînd în niște cadre fixate și într-un orizont unde nu mai există prea mult loc pentru surpriză. E de redescoperit, de pildă, foarte stufosul material pe care ni-l pun la dispoziție numeroasele reviste ale epocii – de la cele pe care le „cunoaștem“ mai mult întrucît sînt invocate peste tot în cărțile de istorie literară (Revista Fundațiilor Regale, Gândirea ori Adevărul literar și artistic) pînă la publicații mai puțin frecventate precum Cuvântul liber.

Sursa foto

Ar fi de urmărit – într-un mod mai aplicat, mai sistematic decît pînă acum – multiplele modele străine ale literaturii noastre interbelice: nu doar veșnic invocații Proust și Gide, nu doar modelele franceze, ci și cele britanice, americane, ruse, italiene, central-europene etc.Ar fi de reevaluat, într-un studiu cu o abordare ne-literaturocentrică, desigur, relația unor autori interbelici cu ideologiile de stînga.  Se pot face multe… Fiecare, pe măsură ce se apropie de această epocă – pe cont propriu (subliniez!) – își poate face propriul decupaj. Pe mine m-ar interesa, între multe altele, și un studiu (realizat în parte cu instrumentele sociologiei literaturii) despre… vacanțele scriitorilor români în perioada interbelică

Cît de uşor ţi-a fost să documentezi perioada de care te ocupi? Lăsînd la o parte cărţile şi periodicele acelei perioade, cum aprecizi că stăm cu bibliografia care se ocupă de acei ani? Mă refer aici inclusiv la cărţi de critică a ideilor, de istorie a mentalităţilor sau măcar de istorie, pur şi simplu.

Nu-mi mai dau seama dacă a fost ușor sau dificil. Am lucrat cu plăcere, am făcut detectivistică. De altfel, munca istoricului literar, contrar unei prejudecăți curente, nu e deloc aridă; dimpotrivă, e o aventură. M-au ajutat foarte mult niște lucrări cu caracter bibliografic care îmi semnalau anumite amănunte, de la care, mergînd din aproape în aproape, am ajuns la propriile mici descoperiri. M-a ajutat Bibliografia relațiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice, la fel și Dicționarul Romanului Românesc. La un alt nivel – am considerat de neocolit demersul istoriografic al Ştefaniei Mihăilescu. Sau cel al istoricului Alin Ciupală. Mihaela Miroiu a fost/este pentru mine, de asemenea, un reper.

Şi aş mai putea da şi alte exemple – însă toate din zona istoriei, a sociologiei, a filosofiei, prea puţin din zona studiilor literare, unde abordarea unei teme ca aceea care m-a interesat în cartea despre „literatura feminină“ se izbeşte fie de un conservatorism vecin cu misoginismul, fie de o atitudine scholar destul de conformistă şi, mă tem, sterilă. Multe ar fi de spus şi aici…

Cum ţi s-a modificat perspectiva asupra subiectului pe parcursul acestor zece ani cît a durat scrierea cărţii, faţă de punctul de pornire?

Scrierea cărții nu a durat chiar zece ani. Zece ani (de fapt, nouă…), efectiv, s-au scurs între momentul cînd am început să mă interesez de literatura autoarelor interbelice – asta se întîmpla prin 2001, în anul III de facultate – și acela cît am încheiat cartea, în toamna lui 2010. De scris, am scris intens în perioada 2008-2010. Pînă atunci, m-am documentat. Cartea e, la origine, o teză de doctorat, pe care însă, de la un punct încolo, m-am încăpățînat să o concep altfel decît se presupune că „ar trebui“ concepută o asemenea lucrare: sobru, scholar

Zic „de la un punct încolo“ pentru că iniţial altfel se desena proiectul meu. Cînd m-am înscris la doctorat, în 2003, cu o lucrare pe care o intitulasem fără haz Profilul Scriitoarei în interbelicul românesc – între estetic şi ideologic (titlu schimbat ulterior în: Afirmarea Scriitoarei în literatura română. Proza feminină interbelică), aveam în vedere o abordare mai… scrobită, transdisciplinară, teoretizantă. Care – mi-am dat seama – ar fi îngropat tema asupra căreia voiam să atrag atenţia. Şi cum să reuşeşti să atragi atenţia asupra unui lucru atîta vreme cît nu renunţi la morga… „academică“ şi faci tot posibilul să bifezi toate locurile comune formulate în spaţiul occidental (numai pentru că ai auzit că aşa „dă bine“)?!

Am resimţit, la un moment dat, un acut sentiment al inutilităţii, lucrarea nu-mi ieşea, se contura „corect“, apela cuminte la o bibliografie „teoretică“, mi se părea plată – şi aşa şi era… Textul avea, altfel zis, înfăţişarea de perfectă respectabilitate socială a doamnei bigote şi insipide. Text mort, de care nu avea nevoie nimeni. Cui i-ar fi servit consideraţiile mele destul de ample despre, bunăoară, polemica lui Toril Moi cu Elaine Showalter?!

Nu scriem pentru noi înşine – nu putem fi atît de autişti sau… atît de oportunişti „academic“! Mi-am făcut curaj, mi-am depăşit inhibiţiile şi mi-am spus că, oricare ar fi riscurile, nu voi scrie o teză de doctorat, ci o carte. O carte care să fie citită, care să ajungă la oameni. A fost supremul meu orgoliu şi una dintre mizele centrale ale întreprinderii mele. Abia în acest punct lucrarea a început să capete relief, autoarele de care mă ocupam au devenit personaje, am vrut să le cunosc îndeaproape – să aflu despre ele cît mai multe amănunte, de la ceea ce citeau la felul cum se îmbrăcau, de la relaţiile de familie la relaţiile din lumea literară.

Ai întîmpinat greutăţi în mediul academic, prejudecăţi legate de subiect? Într-un mediu în care canonul nu se prea discută, întrebarea e inevitabila!

Da, prejudecata principală era legată de faptul că tema aleasă de mine ar fi… „minoră“. Ce-aş mai putea comenta?! Mi s-a părut amuzantă (vorba vine!…) verva cu care mulţi critici respectabili ridiculizau nişte autoare pe care nici nu le citiseră. Şi nu le citiseră pentru că ştiau apriori că „sînt lipsite de valoare“.

Sursa foto

Ce parte din munca la carte a fost cea mai dificilă?

Cel mai greu mi-a fost să găsesc tonul just. După ce l-am găsit, totul a mers aproape de la sine. Altfel, munca de documentare s-a întins, cum ziceam, pe mai muţi ani – a necesitat consecvenţă şi strategii detectivistice; părîndu-mi-se o aventură, n-am simţit-o ca pe o apăsare.

În cartea ta, şi în rama teoretică, dar şi pe parcursul argumentaţiei, îţi iei foarte multe precauţii pentru a nu da de înţeles că te situezi pe poziţii feministe. Ce crezi tu că nu merge în feminism, sau mai bine zis în cuplajul dintre feminism şi critică literară?

Într-adevăr, am – cum spui – nişte reticenţe în privinţa „cuplajului dintre feminism şi critica literară“. Feminismul este (încă! şi mai ales în spaţiul românesc!) o mişcare mai mult decît necesară – şi ca acţiune socială propriu-zisă, şi la nivel cultural. Semestrul acesta ţin chiar un curs opţional la departamentul de Studii Europene al Facultăţii de Litere, l-am numit „Identităţi feminine în era «ecranului global»“ – şi aici am o altfel de abordare decît în carte, în primul rînd pentru că am în vedere un fenomen cultural mai larg, în care literatura e adusă şi ea în discuţie, dar nu neapărat ca regină a balului.

Sursa foto

Nu mă sfiesc să mă declar feministă, numai că feminismul meu e atipic, eretic. Suspiciunea mea priveşte îndeosebi feminismul „de catedră“ practicat la unele departamente de studii literare (din cadrul facultăţilor de Limbi Străine – pentru că la Litere… oricum chestiunea e încă marginală…).

Cu toate meritele ei – asupra cărora aş vrea să mă opresc cîndva într-un eseu mai întins (asupra meritelor dar şi asupra vulnerabilităţilor inerente…) –, critica literară feministă are o rază îngustă de acţiune atîta vreme cît rămîne doar „critică feministă“, asumînd un punct de vedere exclusivist-segregaţionist şi dispreţuind programatic instrumentele specifice („tradiţionale“ şi, deci… machiste) ale „criticii literare“. În vreme ce reprezentantele/reprezentanţii criticii literare feministe discută în cerc restrîns (cu atît mai restrîns la noi) despre glorioasa epocă a canonului alternativ şi a dinamitării conceptului de „ierarhie“ – epocă pe care, se zice, tocmai am trăi-o noi –, ierariile se fac şi se desfac, în continuare, în altă parte…

În ce mă priveşte, cred că e nevoie de vocea mea, cum cred că e nevoie de vocea mai multor colege ale mele, în critica literară propriu-zisă mai degrabă decît într-o formă sectară şi cu totul marginală de critică. Modificarea unui sistem de relaţii de putere (în sens foucauldian) se face din interior, nicidecum de pe margine…

Fotografie de grup… a adunat multe cronici, a fost punct de pornire pentru multe interviuri. Au fost aspect pe care critica le-a ratat sau le-a receptat deformat?

O, nu! N-aş vrea cu nici un chip să ajung vreodată în postura acelor autori pe care, nemulţumiţi de vreo cronică a unui critic, socotind că nu li s-au adus suficiente laude, îi auzi spunînd cu obidă: ,,Cutare nu a înţeles! Eu, de fapt, am vrut să arăt că…“ şi-ţi explică ce lucruri minunate au fost pierdute din vedere din cauza opacităţii cronicarului. Lăsînd gluma la o parte, o carte nu-i mai aparţine autorului deîndată ce a fost publicată. Şi regula jocului îţi cere, pe bună dreptate, să nu comentezi articolele dedicate volumului tău – excepţie fac, desigur, atacurile la persoană (de altfel extraliterare…). Ca să nu mai vorbesc de faptul că fiecare dintre noi are de învăţat mai mult din obiecţii decît din laude. Sigur că e reconfortant, pe de altă parte, să fii apreciat – aş fi ipocrită dacă aş susţine contrariul…

Volumul meu a adunat, e adevărat, foarte multe cronici şi consider că faptul acesta e, în sine, pentru mine, mai mult decît îmbucurător. Ce am avut de spus pe tema literaturii feminine de la noi, am spus în carte. Las cartea să vorbească, de acum, în numele meu şi, dacă anumite lucruri nu se văd cu destulă claritate, cine să fie de vină dacă nu eu?! Oricum, Fotografie… nu va fi singurul meu volum despre componenta feminină a vieţii literare româneşti. Am de gînd să revin, la un moment dat, cu un volum despre femeia-scriitoare în epoca Dej şi în perioada Ceauşescu.

Ce şanse crezi că există ca autoarele de care te ocupi să fie recuperate editorial iar cărţile lor să reintre în circuit? Ai propus cuiva un astfel de proiect editorial?

Cred că sînt şanse, dar nu imediat. Nu e de ajuns cartea asta, e nevoie de un efort concertat – şi nu doar al meu. Ar putea fi „recuperată“ Sorana Gurian. Simona Sora mi-a pus la dispoziţie cu generozitate un spaţiu, în Dilemateca, pentru un eseu despre această scriitoare ciudată – şi mă văd mereu nevoită să amîn scrierea textului…

Sursa foto

Crezi că în continuare există reticenţe în legătură cu literatura scrisă de femei? Trăim într-o societate sexistă, altfel o astfel de întrebare ar fi rămas, aşa cum ar fi trebuit, într-un interviu din secolul XIX.

Subzistă, în mediile literare româneşti, asemenea reticenţe. Însă eu una percep şi un înviorător vînt al schimbării, odată cu generaţiile mai noi de scriitori şi de critici.

Vorbeşti, la începutul cărţii, atunci cînd ataci subiectul eşecurilor exemplare ale acestor scriitoare, şi de limitele lor interioare, de „structura de personalitate“ a lor. N-ar fi totuşi şi contextul, foarte rigid în ce priveşte rolul şi rostul femeii, mai vinovat decît pare pentru „cedările“ acestor scriitoare care, cum spui, din „varii motive“, nu şi-au dus la capăt proiectele?

Ba da! În sensul că şi „structura lor de personalitate“ e decisiv influenţată, modelată de nişte cutume sociale perpetuate de-a lungul diferitelor epoci. La nivel individual, însă, o voinţă puternică se poate sustrage – cu mari eforturi, ce-i drept, şi nu fără riscuri – presiunilor exercitate de acea „tradiţie“ a simbolicei supuneri feminine. Hortensia a reuşit – şi nu a fost o răsfăţată a sorţii.

Tu, ca una dintre puţinele femei care se ocupă de critică literară în România, ai simţit vreodată că munca ta e luată mai puţin în serios, că trebuie să te zbaţi mai mult decît un coleg de breaslă?

Sigur că da! Însă asta nu mă descurajează. Ceea ce mă descumpăneşte e aerul defetist, uneori timorat, al multora dintre colegele mele (de critică literară) – altfel excelent înzestrate intelectual. N-aş vrea să fiu „una dintre puţinele femei care se ocupă de critică literară în România“, aş vrea să fim mai multe. Afirm asta cu toată responsabilitatea unei individualiste incurabile.

 

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. AvatarDan

    @Alina Purcaru

    Va recomand o carte emotionanta prin stilul elegant in care este scrisa – Mireasma trandafirilor salbatici de Sorina Popescu. Un semn ca mai apar si carti romanesti foarte bune, ale unor autori mai putin cunoscuti.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *