Romanul Enigma al scriitorului catalan Antoni Casas Ros mi-a displăcut de la primele pagini. Mint. Respingerea a început încă de la coperta a doua, pe care scrie: “La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină [încercând să evite o căprioară, n.r.], scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani“.

Cu premiza că sunt șanse să citesc o carte a unui scriitor inexistent, mi-am depășit aversiunea față de tonul artificial al personajelor sale si am învins cele 200 de pagini, cu impresia că am ieșit pe primul loc într-un joc pe care nu-l mai juca nimeni.

Enigma are patru personaje, patru voci, ale căror povești se întrepătrund (cuvântul pătrund fiind aici de o importanță vitală); voci pe care scriitorul și le asumă, pe rând. Sunt doi bărbați (loviți de microbul literar) și două femei (construite parcă după cea mai simplă și rudimentară fantezie masculină):

Joaquim este profesor de literatură la facultate și scriitor ratat în timpul liber. Enigma e a lui, după cum ne dezvăluie încă de la primele pagini. Dezgustându-l “[…] lașitatea ieșită din comun a autorului epuizat, livid, la sfârșitul romanului său, care nu găsește altă soluție decât incertitudinea. Eroul nu moare, nu trăiește între lumi, nimeni nu va ști niciodată ce s-a întâmplat cu el.“, Joaquim merge prin librării distrugând cărți care îi displac pentru enigma lașă în care se termină. (*spoiler la sfârșitul cronicii)

Zoe este studenta lui Joaquim, ea însăși cu aspirații scriitoricești. Enigma este și a ei, așa vrea să își denumească primul roman. În timpul liber este chelneriță într-un bar de pe plajă.

Ricardo este un asasin poet. Clișeu romantic sub care nu se ascunde nici o taină. E angajat să ucidă oameni, iar obiceiul său este să le și recite o poezie înainte. E poet el însuși, iar visul său este să fie publicat; prima lui culegere de poeme se cheamă Enigma Variațiuni.

Naoki este și ea studentă. Japoneză, pe deasupra, ceea ce parcă ar trebui să îi justifice, stereotipal, bizareriile. Preferă lumea văzută în alb negru (motiv pentru care are niște ochelari speciali), gândește în fraze muzicale și poeme și nu vorbește. Ascultă până la dizolvare o lucrare muzicală numită și ea tot Enigma Variațiuni.

Cele patru personaje neverosimile se amestecă într-o poveste și mai neverosimilă:

Fetele se combină brusc și fără a se cunoaște, din acel impuls homoerotic pe care bărbații par să îl considere înnăscut femeilor. Adică se îndrăgostesc fulgerător una de alta și devin amante.

Zoe se îndrăgostește de Joaquim și se culcă cu el (spre gelozia lui Naoki). Ricardo se îndăgostește de Naoki, dar nu se culcă cu ea (Naoki o iubește pe Zoe). Zoe se culcă cu Ricardo (spre gelozia lui Naoki).

Toți patru ajung până la urmă să se culce între ei, fără a ține seamă de sex sau afinități romantice, într-o superbă metaforă literară, în care vocile lui Antoni Casas Ros ajung să se f*tă unele pe altele în posterior. Metaficțiune veritabilă, transpusă în cuvintele gingașe și distinse ale lui Zoe:

ca să ne farmece, să ne uluiască și să pătrundă în locul secret al femeii era nevoie ca ei doi să și-o tragă în fund. Simpla folosire a acestui cuvând mă electriza. Și atunci, deveniți androgini, vor căpăta o dimensiune legendară, care ar fi fermentul bucuriei noastre

Citind scenă după scenă de sex complex între diversele personaje, m-am întrebat o secundă dacă o fi adevărată povestea cu scriitorul care nu a ieșit din casă de 15 ani. Eram dispusă să cred chiar că omul respectiv a văzut sex doar la televizor, deoarece scenele cu încărcătură sexuală ar putea să ia câteva premii de ficțiune erotică în vreo revistă de profil, atât sunt de încărcate de clișeele fanteziei masculine.

Femeile se autocaracterizează cu epitete pe care nici o femeie nu le-ar folosi față de ea însăși: “sunt o mică și înțeleaptă japoneză“, “pielea mea ca laptele și fragilă ca hârtia caligrafilor japonezi“, “sânii ieșeau din cearșaf ca niște domuri care dominau orașul“. Se plimbă pe stradă excitate de vibratoare care țopăie în ritmul muzicii din iPod și merg la întâlniri oculte și obscure a la Eyes Wide Shut.

Nici descrierile vocilor bărbătești ale romanului nu sunt mai breze: cu amanta întinsă în pat peste el, Joaquim elucubrează:

cu magica excrescență astfel agățată de mine, aveam impresia că simt ceea ce o femeie poate simți atunci când aduce pe lume un copil și când, foarte cald, plin de sânge și năclăit, i se pune pe burtă“.

Toată învălmășeala sexuală are un substrat de metaficțiune: cei patru amanți se unesc într-o conspirație literară, cu menirea de a schimba finalurile unor cărți și de a infiltra cărțile modificate în librării, într-o acțiune de gherilă care mi-a amintit de teoria despre “colectivizarea” discursului literar a lui China Mieville, care ar permite cititorului să modifice după bunul plac textul literar.

Metaficțiunea continuă când scriitorul se introduce în propriul roman ca personaj real într-o discuție despre scriitorii fantomă:

“Numele lui Casas Ros a fost citat, dar spre surpriza generală, Vila-Matas a început să ne demonteze iluziile: – Nu e o fantomă, pur și simplu refuză să fie văzut”

Autorul Vila-Matas revine de altfel de câteva ori în romanul Enigma: “îi aduceam un omagiu lui Enrique Vila-Matas, care avusese geniul să scrie un roman fără istorie și fără sfârșit“, spune Joaquim.

Relația dintre acești doi scriitori cu case în nume a dus lumea criticii literare cu gândul la posibilitatea de a fi una și aceeași persoană, respectiv Casas Ros să fie pur și simplu un tertip literar al lui Vila-Matas, care însă neagă acest lucru vehement (dar cu argumente subțiri) într-un interviu din 2008.

Nevăzut, necunoscut, Casas Ros își continuă dubioasa existență sub aripa protectoare a lui Vila-Matas:

Sunt din ce în ce mai hotărât să urmez sfatul lui Enrique Vila-Matas: să nu ies din turnul meu de fildeș și să îmi dedic întreaga viață și energie scrisului

 

Enigma, Antoni Casas Ros, Editura Vellant 2012, 20 de lei.

 

*spoiler:

Oglindind fobia personajului său, Joaquim, față de romanele la finalul cărora autorii, plictisiți sau lipsiți de altă idee, taie din scurt viețile personajelor lor, Casas Ros face același lucru cu cele patru voci ale sale, pe care le scoate din ecuație într-un final absurd și facil.

sursa foto: blogul publicat sub numele lui Casas Ros, pe care încă îl bântuie căprioarele.

 

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Un comentariu
  1. Maria Elisabeta BoamfaMaria Elisabeta Boamfa

    Ai avut nervi să-l termini. Eu nu am reușit :(. L-am abandonat pe la jumătate, fără să mă simt vinovată nici măcar o secundă. 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *