Bookaholic

Textul de față analizează felul în care ființa umană are capacitatea de a rezona lăuntric atât cu psihologia feminină, cât și cu psihologia masculină. Doresc să arăt, în cele din urmă, importanța acceptării atât interpersonale, cât și intrapersonale a acestei dualități, pornind de la romanul Orlando al Virginiei Woolf, care este o biografie autoficțională bazată pe relația pe care autoarea a avut-o cu aristocrata Vita Sackville-West între 1925 și 1928.

Eseu de Bogdan-Constantin Negrei

Conceptul de personalitate este greu de definit. Din punct de vedere social, el este o normă pe care ar trebui să o respectăm, un dat pe care îl acceptăm și ale cărui limite nu le interogăm. Cu toate acestea, Virginia Woolf construiește prin personajul eponim Orlando o ființă ce reușește să empatizeze cu ambele sexe din punct de vedere fiziologic, fără a pune sub semnul întrebării propria natură intrapersonală. Pornind de la conceptul de androginie, vreau să arăt că societatea sau supraego-ul freudian castrează puterea de asimilare și empatizare emoțională de care oamenii dispun în mod natural, din cauza rolurilor date și predefinite de social, promovând doar singularitatea psihologică a individului. Orlando, în schimb, este o explorare a naturii umane în multilateralitatea și eterogenitatea sa.

Nevoia de a simți că îți aparții dincolo de normele socialului și așteptările societății este ceea ce singularizează caracterul socio-psihologic al autobiografiei mascate ca roman a Virginiei Woolf și o așază în avangarda timpului său.

Următoarele părți ale acestui eseu vor analiza viziunea despre identitate de gen și androginie a Virginiei Woolf, așa cum apare în eseul A Room of One’s Own, deconstruind ideea de stabilitate binară a genului prin îmbinarea dominantelor lui Orlando: El și Orlando: Ea.

I. Umbrele genului și ale androginiei în lumina lui Woolf

Prin intermediul personajului Orlando, Virginia Woolf pune în discuție stabilitatea binară a tiparului impus social de gen – „Băiatul […] spinteca aerul cu sabia țintind capul unui arab care se bălăbănea agățat de grinzi” (1) -, demonstrând în romanul eponim faptul că noțiunea de gen nu reprezintă un dat absolut, ci un construct social, temporal și cultural într-o veșnică evoluție și redefinire.

O privire superficială asupra noțiunii de androginie ne relevă un cumul de caracteristici atât feminine, cât și masculine, aparențe regăsite într-un prim plan fizic, nefiind însă predominantă niciuna dintre caracteristicile menționate. Desigur, o privire mai îndeaproape a termenului ne ghidează către psihicul uman și către transpunerea acestor caracteristici la nivel mental în ceea ce privește comportamentul, personalitatea și gândirea unui individ. Virginia Woolf vorbește despre androginie dincolo de conotația fizică a conceptului, dincolo de nivelul superficial, referindu-se în detaliu la mentalitatea androgină și felul de a fi implicat de aceasta: „A fi un simplu bărbat sau o simplă femeie este cu adevărat fatal — o persoană trebuie să fie ori un bărbat-feminin, ori o femeie-masculină” (2).

Conceptul de androginie este prezentat de Virginia Woolf în primul rând drept o formă de coexistență echilibrată, evocând noțiunile de anima, arhetipul feminității intrapersonale, și animus, al masculinității, într-un limbaj care se apropie într-un mod straniu de termenii psihanalitici ai elevului lui Freud, C.G. Jung, întemeietorul criticii arhetipale și creatorul conceptului de inconștient colectiv: „[…] avem înlăuntrul nostru două direcții predominante, una feminină și cealaltă, masculină; în mintea unui bărbat, direcția masculină predomină în fața celei feminine, iar în mintea unei femei, direcția feminină predomină în fața celei masculine” (3). Acest construct pune în evidență faptul că fiecare ființă este dominată de unul dintre cele două aspecte, masculin sau feminin, fără însă ca celălalt să fie absent. Pentru a atinge un ideal psihologic, un mental social superior, este necesară o fuziune a acestor dominante: „Starea de a fi pură este aceea în care ambele părți se unifică armonios, cooperând și coexistând spiritual” (4).

Androginia ar trebui văzută drept o expansiune a ființei umane, nu drept un război de supremație între masculinitate și feminitate. Această luptă a superiorității între cele două genuri ce acaparează universul socio-politic ne îndepărtează de la ideea de produs chintesențial ce poate fi atins prin asumarea acestei reacții alchimice și acționarea în virtutea ei.

Dintre comentariile Virginiei Woolf, este de reținut faptul că nu ar trebui să diferențiem caracteristicile unui sex, astfel încât repercusiunile pot afecta foarte grav ființa umană, atât din punct de vedere social, cât și intrapersonal. Atât istoric, cât și contemporan, această tratare diferențiată produce în societate o serie de norme aplicabile sexelor individual, forțând o accentuare a disjuncției lor.

În acest mod se accentuează „simplitatea” de a fi bărbat sau de a fi femeie menționată de Virginia Woolf, reprezentând un obstacol în calea înțelegerii și a evoluției ființei umane. Mai mult decât atât, din punct de vedere intrapersonal, fiind susținute de mediul social, ambele sexe se complac în aceste norme — nu caută să iasă din tiparul impus pentru că nici nu intră în universul lor de reprezentare, conotând chiar negativ această idee de evadare, întrucât este asociată cu încălcarea unei reguli ce conduce la un dezechilibru al societății și, prin extensie, al supraego-ului.

Regăsim în Orlando omniprezența și integritatea conștiinței umane imaginate de Virginia Woolf în metafora androginului descrisă în A Room of One’s Own. Personajul Orlando reprezintă o metaforă a ființei însuși/însăși, care combină fenomenele deopotrivă masculine și feminine într-un mod relaxat, liber de orice constrângeri sociale, religioase sau culturale, o ființă ce unește trecutul și prezentul, femeia și bărbatul, estul și vestul, fără a pierde esența și intensitatea umană (5).

II. Orlando: El

Versatilitatea personajului Orlando este sugerată prin minuțiozitatea construcției primei fraze a romanului, ce afirmă într-un mod aparent clar și incontestabil apartenența la genul masculin a personajului Orlando, perspectiva schimbându-se însă radical în urma intervenției naratorului (6):

„Băiatul — fiindcă în ceea ce privea sexul lui nu putea să încapă nici o îndoială, măcar că moda timpului se străduia să-l mascheze — spinteca aerul cu sabia țintind capul unui arab care se bălăbănea agățat de grinzi. Capul avea culoarea unei mingi vechi și, mai mult sau mai puțin, chiar și forma unei mingi, de care-l deosebeau doar obrajii scofîlciți și unul sau două smocuri aspre și uscate asemănătoare cu părul de pe o nucă de cocos” (7).

Primul cuvânt ne arată faptul că este vorba despre un subiect masculin. Cu toate acestea, înainte ca fapta pe care a săvârșit-o personajul să ne fie descrisă, observăm o remarcă a naratorului ce schimbă modul în care sunt privite lucrurile. Dacă nu putea să încapă nicio îndoială, de ce este atunci nevoie de o intervenție care să asigure acest fapt? Mai mult decât atât, de ce este biografia întreruptă imediat după primul cuvânt al naratorului? Ceea ce naratorul folosește drept o marcă indubitabilă a subiectului romanului este în mod imediat și comic demontat prin această intervenție, menită să asigure cititorul de acest aparent adevăr. Prima frază rezumă, in nuce, întregul roman cu miza sa meta-literară, accentuând caracterul retoric al structurii sale (8).

Continuând să avansăm în frază, spintecarea aerului cu sabia țintită înspre capul arabului poate sugera tăierea la propriu a conceptului nostru stabil de identitate de gen, fiind o primă trimitere la subminarea ideilor convenționale despre gen — odată retezat, adevărul poate fi descoperit. Virginia Woolf nu oferă cititorului răspunsuri directe, ci îl provoacă, îi ridică semne de întrebare, lăsând la latitudinea sa să descopere înțelesul din subtext.

Astfel, cu toate că din punct de vedere fizic sexul său este masculin, identitatea de gen a personajului Orlando este pusă sub semnul îndoielii. Această ambiguitate este continuată în portretul său fizic, ce nu pare să respecte „canonul” descrierii masculine consacrate:

„Obrajii îmbujorați îi erau acoperiți cu un puf de piersică; puful de deasupra buzelor era doar un pic mai des decît acela de pe obraji. Buzele le avea scurte și ușor ridicate asupra dinților de o albeață delicată, ca de migdală. […] trebuie să recunoaștem că ochii îi erau asemenea unor violete ude de rouă, ochi mari, plini parcă de apă, care-i lărgea și mai mult; și că fruntea îi era ca o cupolă de marmoră strînsă între cele două medalioane goale ale tîmplelor. Iată în ce ton rapsodic ne avîntăm, de cum privim ochii și fruntea” (9).

Bazându-ne pe această succintă descriere, putem spune că Orlando respectă tipologia bărbatului feminin în ceea ce privește aparența fizică. Cu toate că a doua parte a romanului se preocupă mai mult de identitatea de gen prin schimbarea sexului personajului, în prima parte există o ambiguitate introspectivă în ceea ce îl privește pe Orlando. Chiar dacă personajul respectă tipologia normativă a bărbatului, continuă să îi fie atribuite dominante de caracter specifice personajelor feminine, fiind descris drept timid – „Era gata. Era îmbujorat. Era emoționat. Dar era în mare întârziere” (10) -, cu o trăire extremă a emoțiilor – „Orlando se uită țintă; tremură; se înfierbântă; se răci” (11). Această imagine a sa evoluează progresiv pe parcursul textului, determinându-i personajului o persona androgină, un caracter complex ce adăpostește varii caracteristici ambigue prin raportarea la normele sociale.

Normativitatea este pusă astfel sub semnul întrebării, atingând un apogeu în portretizarea primei relații semnificative a lui Orlando. La suprafață, nu vedem nimic altceva decât o relație heterosexuală în ceea ce privește relația lui cu Sașa, însă în momentul întâlnirii celor doi putem vorbi despre o transformare semnificativă a personajului principal:

„Un pepene, un smaragd, o vulpe în zăpadă […]. Cînd băiatul, căci, vai, băiat trebuie să fi fost — nici o femeie n-ar fi putut să patineze cu asemenea iuțeală și vigoare — trecu ca un fulger și aproape în vîrful picioarelor pe lîngă el, Orlando se simți gata să-și smulgă părul de supărare la gîndul că ființa aceea era de același sex cu el și, prin urmare, nici de o îmbrățișare nu putea fi vorba” (12).

Sentimentele ce îi creează prima impresia asupra Sașei îi elidează virilitatea, transformându-l într-o ființă „irațională”, rolurile celor doi inversându-se pentru câteva momente. Această oscilație între rolurile de gen rămâne o constantă în relația celor doi, Virginia Woolf jonglând într-un mod inedit cu această percepție a genurilor și cum ar trebui ca ele să se reflecte în comportamentul lor. Cu toate că, odată cu această relație, bărbăția se deșteaptă în Orlando (13), sensibilitatea sa continuă să fluctueze – „ […] sângele lui îngroșat se subție, sloiurile din vinele lui se prefăceau în vin; auzea apele curgînd și părsările cîntînd” (14).

În portretizarea personajului masculin Orlando, Virginia Woolf reușește să schimbe punctul proxim al unei relații heteronormative prin expansiunea sexualității și a identității de gen, jucându-se cu normele impuse de societate după bunul plac. Astfel, ne îndoim acum de sexul personajului din deschiderea romanului și de verosimilitatea intervenției naratorului.

III. Orlando: Ea

Momentul în care perspectiva romanului se îndreaptă către o nouă direcție este marcată de imprevizibilul transformării lui Orlando. Cu o săptămână înainte ca Orlando să se trezească femeie, „o femeie încotoșmănită, țărancă după înfățișare, fusese ridicată până-n balcon cu ajutorul unei frînghii, pe care i-o aruncase bărbatul. Acolo […] cei doi s-au îmbrățișat cu foc […] intrând apoi împreună în odaie” (15). Stranietatea scenei se accentuează atunci când aflăm că „femeia încotoșmănită” nu mai este văzută, Orlando căzând în somnul său adânc. La fel ca în cazul creației biblice, Orlando dispare pentru șapte zile, naratorul părând a sugera prin aceasta renașterea absolută a personajului său în cea mai complexă formă (16).

În imediata apropiere a trezirii lui Orlando sub forma unei femei, apar trei personaje feminine alegorice care pare a fi desprinse dintr-o piesă medievală cu caracter moralizator-didactic: Castitatea, Puritatea și Modestia. Virginia Woolf creează un context ambiguu, propice transformării lui Orlando, sub forma împlinirii unui „adevăr” divin, superior (,,zei neîndurători, care veghează și stau de pază lîngă călimara biografului, strigă nu! Ducîndu-și trâmbițele de argint la gură cer într-o singură suflare adevărul! Și iarăși strigă: adevărul!”). Cele trei personaje alegorice care încearcă să împiedice renașterea lui Orlando reprezintă refuzul adevărului și simbolizează gândirea tradițională, valorile conservatoare, care încearcă să împiedice renașterea. Asemenea transformării celebre a lui Gregor Samsa într-un gândac din Metamorfoza lui Kafka, această ciudată transformare nu poate fi una acceptabilă pentru societatea moralizatoare, care este reprezentată în text sub forma micii scenete alegorice.

Cele trei personaje feminine pot constitui o aluzie la Everyman, unde apare o alegorie a virtuților umane ce devin personaje și ghidează ființa umană. Entitățile prezente în Orlando încearcă să împiedice transformarea personajului tocmai pentru a păstra echilibrul universal general valabil, pentru a nu clinti epicentrul tradiționalist al gândirii colective. Realizând o pastișă a genului operelor Everyman, ironia subtilă a Virginiei Woolf creează o reprezentare teatrală a schimbării. Discursul socio-cultural ce pledează pentru un sistem opozitiv și disjunct al genului stabil — aici, cele trei personaje feminine — dispare în fața trâmbițelor răsunătoare, a adevărului:

„[…] se retrag în grabă, agitându-și draperiile deasupra capetelor, ca și cum ar vrea să acopere ceva ce nu îndrăznesc să privească în față și închid ușa în urma lor. Prin urmare, acum am rămas singuri de tot în odaie cu adormitul Orlando și cu trîmbițașii. Trîmbițașii, așezați în șir unul lângă altul, mai suflă odată din răsputeri […]. Adevărul! Adevărul! Adevărul! Nouă nu ne rămîne decât să mărturisim — că era femeie” (17).

În acest moment de o mare încărcătură emoțională, Virginia Woolf pare să condamne mediul social pentru concepția exclusivistă în ceea ce privește delimitările genului, interpretând androginia drept o amenințare a ființei umane, nu ca pe o nouă direcție de dezvoltare a acesteia. Adevărul ce se poate citi printre rânduri – faptul că viitorul ființei umane este ființa androgină – este adevărul Virginiei Woolf în legătură cu felul în care ea înțelege realitatea – ceea ce aceasta este și ceea ce ar trebui să fie.

Schimbarea lui Orlando, cu toate că i-a modificat viitorul, din pricina normelor pe care de acum este obligat să le respecte ca femeie, nu a schimbat cu nimic identitatea sa: „Ne putem folosi de răgaz pentru a stabili câteva fapte. Orlando se prefăcuse în femeie — asta nu poate fi tăgăduit. Dar în toate celelalte privințe, rămase același” (18).

Punctul central al transformării lui Orlando constă în faptul că genul nu determină identitatea unei persoane — Orlando, imediat după transformare „rămase același” (19). Faptul că el are aceeași identitate ca femeie pare a ne spune că personalitatea umană nu se schimbă în funcție de apartenența la gen.

Cu toate că fizic sexul său s-a schimbat, nu apare nicio altă modificare ce vizează personajul dintr-un punct de vedere intrapersonal. În schimb, atunci când este supus mediului social extern, personajul este influențat de puterea normelor societății, fiind forțat de context să își asume anumite caracteristici.

Vorbind despre Jocurile de lectură în A citi, a reciti, Către o poetică a (re)lecturii, Matei Călinescu susține că orice lectură a unui text meritoriu își poate asuma un set de caracteristici ce vizează jocul. În unele cazuri, precum și cel al romanului Orlando, jocul este reprezentat de o provocare adresată ingeniozității cititorului, ce face din text un fel de puzzle pe care acesta trebuie să îl rezolve (20).

Virginia Woolf folosește piese de puzzle atent alese, cu o suprafață asemenea unui palimpsest, în care imaginea finală este o demascare a ființei androgine în toată complexitatea ei. Stratul superficial ce acoperă piesele la suprafață se referă la mediul social extern, la imaginea conturată în conformitate cu normele sociale; substratul însă, esența, ne arată cu adevărat complexitatea umană, sugerându-ne că nu o putem limita la opoziția disjunctivă masculin-feminin.

Concluzii

Virginia Woolf reușește să demonstreze prin acest joc al identității de gen, provocând „stabilitatea” sistemului binar masculin-feminin, faptul că genul nu reprezintă un absolut.

Cu toate că Orlando este un personaj ce poate stârni umorul, substratul Virginiei Woolf în romanul eponim ridică o problemă serioasă în ceea ce privește noțiunea de gen. Mai mult decât atât, deconstruiește conceptul de gen prin Orlando, criticând astfel viziunea restrictivă socială ce are în vedere atributele fiecărui gen — viziune ce reprezintă nimic altceva decât un construct social.

Avem astfel prezentată o viziune modernă asupra individului, una de o natură complexă și fluidă, exemplificată prin schimbarea sexului personajului Orlando, însă păstrarea personalității sale, a chintesenței ce îl face cu adevărat pe Orlando Orlando.

Note

(1) WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 5
(2) WOOLF, Virginia, A room of One’s Own, Macmillan Collector’s Library, 2017, p. 102
(3) Ibid., p. 88
(4) Ibid., p. 88
(5) NORD, Epstein, Deborah, Androgyny Writing and Place in Woolf’s Orlando and A Room of One’s Own, Pace University Press, 2004, p. 234
(6) LITTLE, Judy, (En)gendering laughter: Woolf’s Orlando as contraband in the age of Joyce, Southern Illinois University, 1988, p. 182-3
(7) WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p.5
(8) LITTLE, Judy, (En)gendering laughter: Woolf’s Orlando as contraband in the age of Joyce, Southern Illinois University, 1988, p. 183
(9) WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 7
(10) Ibid., p.13
(11) Ibid., p. 31
(12) Ibid., p, 31
(13) Ibid., p. 33
(14) Ibid., p. 33
(15) WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 137
(16) NORD, Epstein, Deborah, Androgyny Writing and Place in Woolf’s Orlando and A Room of One’s Own, Pace University Press, 2004, p. 232
(17) WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 133
(18) Ibid., 134
(19) Ibid., 134

Bibliografie

Bibliografie primară:

WOOLF, Virginia, Orlando, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968.

Bibliografie secundară:

CĂLINESCU, Matei, A citi, a reciti, Către o poetică a (re)lecturii, București, Humanitas, 2017.
FREEDMAN, Ralph, Virginia Woolf: Revaluation and Continuity, California, California, University of California Press, 1980.
HARGREAVES, Tracy, Androgyny in modern literature, New York, Palgrave Macmillan, 2005.
LITTLE, Judy, (En)gendering laughter: Woolf’s Orlando as contraband in the age of Joyce, Southern Illinois University, 1988.
NORD, Epstein, Deborah, Androgyny Writing and Place in Woolf’s Orlando and A Room of One’s Own, Pace University Press, 2004.
WOOLF, Virginia, A room of One’s Own, Macmillan Collector’s Library, 2017.

Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a V-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (27-28 aprilie 2018), unde a fost recompensat cu Premiul al III-lea, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Teoria literaturii și Literatură comparată.