Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Andrei Novac ne povestește despre o copilărie care se desface ca un drum pe care se pășește continuu: pe drumul pe care merg,/ forma lui este asemănătoare/ cu cerul pe care îl ridici,/ mereu după ploaie.

„Acasă e despre tumult şi despre viaţă”

Când eşti copil, lumea ta este copleşită de libertate, o libertate pe care urmează să o pierzi şi să nu o mai întâlneşti niciodată toată viaţa. Libertatea copilăriei este datorată, în mare parte, faptului că ai în jurul tău cei mai apropiaţi oameni, pentru ca, mai apoi, uşor, uşor, ei să dispară şi să facă loc altora. Libertatea copilăriei este şi despre o lume pe care nu o conştientizezi aproape deloc. Copilăria mea a fost, în schimb, despre a conştientiza toate aceste lucruri, a fost despre disperarea de a te bucura de fiecare moment.

de acum încep să mă ascund de lume,
dacă o să ajungi prea devreme,
eu nu o să fiu aici
(acest loc, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Cred că, pe atunci, am trăit drama imposibilităţii de a opri timpul; am reuşit, doar parţial, păstrând în mintea şi în faţa ochilor mei, zile, oameni şi locuri prin care trec mereu de câte ori înţeleg că singurătatea este o stare a unei permanente nelinişti.

Toate acele locuri, toţi acei oameni au rămas în mine, aşa cum rădăcinile copacilor se întind prin pământ mult timp după ce copacii au dispărut.

Corpurile acelea sunt mai prezente în starea mea de fiecare zi, ele călătoresc prin singurătatea mea ca prin umbrele pe care le lăsam noaptea la ţară prin zăpada care cădea parcă dintotdeauna şi pentru totdeauna.

Locurile în care am copilărit şi cu care am amintiri sunt toate aproape dipărute, s-au schimbat. A existat un balans între un oraş mic şi lumea fascinantă şi diversificată a satului românesc autentic, sat care cu toate că era izolat comunica în felul lui cu universul; era spaţiul în care îmi plăcea să revin mereu, din care îmi trăgeam toată energia şi toată bucuria pentru mai târziu. Şi, într-o zi, vraja s-a rupt, ceva s-a schimbat şi nu am putut să fac nimic, am fost nevoit să accept lucrurile aşa cum s-au întâmplat şi, dintr-o dată, lumea aia, atât de familiară, a devenit din ce în ce mai pustie, mai pustie decât rămânea Coloana Infinitului, aşa cum o regăseam eu în serile de toamnă de la geamul camerei mele.

ziua a trecut înaintea noastră,
ca o rană pe care o acoperi
cu frică 
(imagine, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Ce se întâmplase, de fapt, cu lumea aceea din care am crezut că nu o să vreau să plec niciodată? Ceva se schimbase radical, o parte dintre oamenii care erau în jurul meu dispăruseră şi, astfel, universul ăla nu îmi mai aparţinea, şi nici eu lui; atunci a fost momentul în care m-am îndepărtat definitiv de el, l-am negat, m-am întors în locurile de la oraş care fuseseră ani la rând doar momente de tranzit între plecările şi întoarcerile mele către un loc al unor căutări şi regăsiri permanente. Spaţiul acela a rămas în imaginaţia şi în amintirile mele la fel de viu şi la fel de activ, dându-mi posibilitatea să retrăiesc în fiecare secundă senzaţii şi momente care s-au dus.

O lume care trăieşte, care renaşte de fiecare dată ca un anotimp, e o stare de spirit, un mod de a trăi şi de a vedea lucrurile.

Ce înseamnă „acasă“?

Acasă înseamnă, de fapt aceste amintiri pe care le port mereu cu mine, pe care le împart cu mine atunci când timpul îmi dă voie să fac asta; acasă e întotdeauna despre copilărie sau despre locuri care ţi-au aparţinut, uneori, pentru o perioadă, sau cel puţin aşa ai crezut tu, că ele îţi aparţin. În realitate, nu prea este deloc aşa, doar că, fiind vorba de copilărie şi timpul are altă
dimensiune, eternitatea lui nu poate să fie măsurată de nimic.

îmi aduc aminte
cum mirosea iarba
în copilăra mea
atunci când soarele răsărea
dinspre anotimpurile reci. 
(iarba, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Reîntoarcerea acasă nu este posibilă decât cu ajutorul lucrurilor înmagazinate în tine, e ca un ritm neîntrerupt al valurilor care vin în permanenţă către mal, apoi dispar iarăşi. Acasă nu mai este ceva material, demult acasă însemna acea senzaţie de libertate care nu poate să fie oprită de nimic, acasă este despre o permanenţă care nu poate să fie dată de material, este acel spaţiu în care nu există bariere şi limite, este despre a fi tu în momentul iniţial, fără reguli şi fără copromisuri, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

toți morții au fost frumoși
și foarte cuminți.
(toți morții au fost frumoși, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Acasă este, până la urmă, despre noi, despre stările noastre, este despre linişte şi despre miracolul de a putea să reconstruieşti lucruri care au trecut sau pe care să le regăseşti de câte ori te plimbi cu picioarele prin iarba plină de rouă sau de câte ori alergi către ceva care nici măcar nu se vede în faţa ta. Acasă este despre a putea să vorbeşti despre copilăria ta cu o nostalgie vie niciodată patetică, tocmai pentru că ăsta este rostul timpului până la urmă şi implicit al oamenilor: să treacă, să mergă mai departe.

copilăria mea e o uliță plină de zăpadă
pe care săniile lăsau dâre adânci și clare,
dar din ce în ce mai îndepărtate
. (nu este o formă de protest, din volumul Regula timidității, Editura Paralela 45)

Casa rămâne acel loc al regăsirilor şi, când regăsirea devine fizic imposibilă, tu rămâi singurul care poate să facă lucrul ăsta posibil. Aşa că au fost locuri în care eu m-am simţit acasă cu toate că eu nu fusesem niciodată acolo, tocmai pentru că, într-un fel sau altul, ele îmi aminteau de ceva din lumea aia în care totul, dar absolut totul era posibil.

Acasă înseamnă şi locul în care m-am născut ca spaţiu separat de copilărie sau de bătrâneţe ori de maturitate, acasă devine târziu şi un cimitir de vise prin care te întorci mereu, acasă este şi curtea din oraşul unde m-am născut, cu iernile pline de zăpadă şi verile călduroase şi serile în care mă pregăteam, copil fiind, să plec la mare, acasă sunt străzile uriaşe ale Bucureştiului prin ochii mei de atunci şi primul drum spre Chişinău cu autocarul şi primii paşi printr-un oraş pe care nu îl văzusem niciodată, care m-au dus ca prin minune spre hotelul unde trebuia să stau într-o noapte caldă de toamnă pe străzile pe care ritmul era dat de frecvenţa cu care femeile de serviciu măturau străzile. Acasă este despre Parisul descoperit într-o noapte de martie cu lumini şi umbre care mi-au rămas pentru totdeauna imprimate peste ochi şi prin suflet.

Acasă înseamnă toate aceste locuri şi nu numai, spaţii pe care le-am descoperit şi prin care am trăit o parte din viaţa mea, locuri prin care simt nevoia mereu să revin, locuri în care, când ajung, încărcătura emoţională este atât de mare, încât ai impresia că nu le-ai văzut niciodată, aşa cum este cazul Cernăuţiului.

Acasă la mine este o lume în construcţie ca într-un puzzle sau un cer uriaş pe care mai apar şi alte stele, e un câmp viu plin de flori şi de fân care se leagănă în ritmul vântului de toamnă, acasă e despre umbrele crucilor şi inimile unor oameni care încă mai bat lângă mine şi or să bată până la sfârşitul meu şi începutul altora, e despre tumult şi despre viaţă.


Andrei Novac s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie; al masterului pe Relaţii Internaţionale şi Integrare EuroAtlantică, în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie. Din iulie 2013, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza Generaţia 70. Cazul Valentin Taşcu, profesor coordonator Cornel Ungureanu. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, cu o prefaţă de Valentin Taşcu; Locul în care întorc tramvaiele, Editura Timpul, Iaşi, 2008, cu o prefaţă de Liviu Ioan Stoiciu; Aceiaşi, Editura Brumar, Timişoara, 2011, cu o postfaţă de Cornel Ungureanu, Regula timidităţii, Paralela 45, piteşti, 2016, Valentin Taşcu, solitarul promoţiei 70, Editura Vremea, Bucureşti, 2016. Este prezent în mai multe antologii: Prima generaţie, ultimul val, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005; Maratonul de poezie şi jazz, Etitura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 2011, 2012; Piper, scorţişoară, dafin, vanilie, Editura Brumar, Timişoara, 2014; POETES, VOS PAPIERS!, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014; Antologia Festivalului Internaţional de Poezie Porţile Poeziei, Reşiţa, 2011, 2012, 2013. Este atât promotorul şi iniţiatorul unor evenimente culturale care cuprind concerte de muzică şi poezie, cât şi al unor festivaluri de literatură. Din anul 2017 este lector universitar în cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir din Bucureşti.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *