Silvia Colfescu, directorul editorial al Editurii Vremea – unde, printre altele, a iniţiat colecţia „Planeta Bucureşti“ – şi-a publicat, în 2013, în această colecţie, poveştile sale cu mătuși fabuloase. Cartea este fermecătoare, adună poveşti – culmea – adevărate, deşi „fabuloase”, ca s-o cităm pe autoare, şi se numeşte Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene.
Mătuşile fabuloase și excentrice ale Silviei Colfescu fac parte din burghezia românească interbelică, greu încercată în anii comunismului; ele sunt un fel de ultime urmaşe ale acestor familii – femei frumoase şi educate, a căror tinereţe debutează cu un mariaj fericit şi strălucitor, şi care sfârşesc, adeseori, în singurătate, sărăcie şi „dizgraţie” comunistă (dat fiind că au „origine nesănătoasă”…). Cu toate acestea, povestea acestor mătuşi este, cel mai adesea, aceea a unei supravieţuiri, dacă nu povestea unor destine de-a dreptul spectaculoase. De unde se vede că soarta nu e aşa de previzibilă pe cât credem sau că ea ne poate rezerva, când te aştepţi mai puţin, surprize de proporţii: istoriile moştenirilor – peste noapte – de averi fabuloase, de către mătuşi sau de către nepoţii/ nepoatele lor, după caz, sînt extraordinare!
Mătuşile memorialistei sunt cu adevărat irezistibile. Iată-le pe câteva dintre ele: tante Sanda, mătuşa urâtă, dar plină de farmec, posesoare a unui trusou de lenjerie de corp fină, din mătase roz şi dantele spumoase (din care nu fac parte… chiloţii), lenjerie pe care o îngrijeşte cu sfinţenie şi o poartă în clipa morţii, după o viaţă de anonimat în comunism, tante Griggia sau Tantigri, care se îmbracă numai în gri în amintirea marii iubiri pentru soţul ei (un mare bancher sinucis odată cu confiscarea proprietăţilor de către comunişti) şi care lasă moştenire un adevărat tezaur de bijuterii dăruite odinioară de soţul ei, Grig, şi pe care în comunism le purtase sub o spoială de bijuterii false; cele două Elene, mama şi fiica, artiste şi aventuriere; Tantoinette; tante Zoe cea nesuferită; tante Valerienne, născută din mamă auvergnată şi tată român diplomat, femeia cu un mariaj perfect, care a ridicat banalitatea la „rangul de artă“, ş.a.m.d.
Silvia Colfescu cu pălărie de epocă
Mi-a plăcut cu deosebire povestea lui Tantigri, mătuşa care, în comunism – deposedată de avere – a locuit cu fosta servitoare în căsuţa pe care i-o dăruise acesteia pe vremuri (la căsătorie) şi a vândut zarzavaturi la piaţă, purtându-şi cu un zâmbet (un triumf) secret bijuteriile de mii de euro sub aparenţa unor gablonţuri. Redau mai jos finalul istorioarei (Tante Griggia sau femeia tuturor nepotrivirilor), în care naratoarea (memorialista) îşi primeşte, ea însăşi, porţia de morală. O morală însă – aşa cum se întâmplă mereu la Silvia Colfescu – plină de umor, de (auto)ironie, de melancolie:
„Când am ajuns acasă, am căutat febril inelul pe care Tantigri mi-l dăruise atunci când o văzusem pentru ultima oară. L-am găsit în sertarul în care-l aruncasem. L-am spălat cu apă şi detergent, cu dizolvant de lac de unghii şi cu o soluţie americănească pentru curăţarea bijuteriilor, pe care o cumpărasem de la supermarket. Când am terminat, ţineam în mână un briliant spectaculos de 6 carate, înconjurat de briliante mici şi montat în platină.
Ştiam că tante Griggia, în tinereţe, pictase cu talent gâze şi flori. Mi s-a părut un mod potrivit de a utiliza acest talent pentru a ascunde strălucirea pietrelor veritabile cu pete false de murdărie, rugină şi mucegai.
Mi s-a părut însă nepotrivit că nu a insistat ceva mai mult să-mi aleg şi un colier din coşuleţul ei cu minuni”.
Evocările Silviei Colfescu sunt minunate, spumoase, scrise cu stil. Narate în fraze concise, sparte în secvenţe scurte şi miezoase, povestirile se citesc dintr-o suflare, minunându-te, dar trăgând în acelaşi timp învăţăminte despre întorsăturile sorţii acesteia. Silvia Colfescu este şi un subtil – şi foarte postmodern – moralist atunci când spune că „viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse”, deşi „toate, vai, cu deznodămînt previzibil”. Acesta ar fi trecerea timpului şi perisabilitatea tuturor celor omeneşti.
Povestirile abundă în observaţii de epocă, dar şi în detalii de cunoscător rafinat (mobilier, gastronomie, haine, maniere, dar şi notaţii privind firea umană etc.). Vă invit, aşadar, să citiţi – şi să savuraţi – această superbă cărţulie de 140 de pagini. De altfel, Silvia Colfescu este şi posesoarea unui blog care se ocupă de aceste „istorioare bucureştene”, multe dintre ele trăite de autoarea însăşi. Figurile mătuşilor sale se înscriu astfel în acest demers – notabil – de evocare a Bucureştiului de altădată, o întreagă lume al cărei rafinament cultural şi civilizaţional trebuie recuperat în toate modurile posibile, aici prin textul scris, prin memorialistică, prin ficţiune.
Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea, Colecţia „Planeta Bucureşti”, Bucureşti, 2013, 144 p.
