Bookaholic

Înainte de a-l vedea pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în cadrul Serilor FILIT, la începutul lui octombrie, sau de a-l cunoaște personal, în timpul unui interviu care-mi va rămâne cu siguranță în minte mult timp de acum încolo, l-am descoperit pe Guillermo Arriaga în cărțile sale.

Am citit trei dintre cele patru volume de-ale sale (romanul Bizonul din noapte – El Búfalo de la Noche nu a fost încă tradus la noi, însă înțeleg că acest lucru se va întâmpla curând 🙂 ), chiar în ordinea în care știam că au fost publicate în original: primul a fost Escadron Ghilotina (în spaniolă publicat în 1991, la noi în 2008, traducere de Liliana Pleșa Iacob), apoi romanul Un dulce miros de moarte (în original, tipărit în 1994, la noi tot în 2008, traducere de Olivia Petrescu) și volumul de proză scurtă Retorno 201 (2003, ediție românească în 2010, traducere de Liliana Pleșa Iacob). În România, cele trei volume au apărut la Editura Vellant, toate având niște coperte tare inspirate.

Sursă foto

Știam că scriitorul, scenaristul, regizorul de film și producătorul mexican urma să poposească la Iași, așa că am recuperat, dintr-un foc, literatura pe care acesta o scrie. I-am citit cărțile enumerate mai sus într-un weekend, fără oprire aproape. M-au fascinat universul său literar, stilul, temele pe care le abordează, personajele pe care le pune pe tapet, atmosfera descrisă. Nu știu dacă te dă pe spate neapărat, nu e nimic nou sub soare, însă, dacă ai apetit pentru literatura mexicană, iată un specimen de scriitor pe care nu trebuie să-l ratezi. În cele ce urmează, detaliez câte puțin pentru fiecare volum în parte.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 1. Escadron Guilotina

Escadron Ghilotina nu e nimic din ceea ce te-ai putea aștepta. Cu un umor negru cum rar mi-a fost dat să citesc, Arriaga ne aduce în față un avocat-aristocrat-negustor, Feliciano Velasco Borbolla de la Fuente pe numele său sau, mai simplu, Feliciano, care trăiește vremurile tulburi ale Revoluției Mexicane (începutul secolului XX) și se găsește să-și prezinte invenția celebrului general Pancho Villa. Ce invenție? O versiune mult îmbunătățită a ghilotinei franceze. Generalul este cum nu se poate mai mulțumit de prezentarea și, implicit, demonstrația lui Feliciano, așa că, pe post de răsplată, îi oferă un loc în armata sa. Aici e primul semn că n-ai de-a face chiar cu un roman istoric sau revoluționar (este, dar la suprafață), căci imediat înțelegi că o recompensă atât de atipică nu-i va pica bine avocățelului sau ajutoarelor sale, Álvarez şi Belmonte, care așteptau la schimb niscaiva galbeni, dar că, în fața temutului conducător, nu se comentează.

Alături de cei trei pornim, astfel, într-o aventură de „soi”, printre idealuri sfărâmate, lupte sângeroase, curajul de a înfrunta fiecare zi, dar și lașitatea în toată splendoarea ei, violența fără măsură de dincolo de războaie, nevoia de dragoste printre soldați – avem un singur personaj feminin care aduce în discuție acest subiect, Belem, o războinică care face sex cu cine apucă, refuzând să intre în tiparul feminin al secolului, muza și iubirea neîmplinită a lui Feliciano -, gesturi nechibzuite, furie, neputință, puternica dorință de autoconservare și multe, multe altele.

„Lecția” de istorie, personajele reale care sunt portretizate aici dintr-o perspectivă asumat ironică, cum ar fi Porfirio Diaz, Zapata sau chiar Pancho Villa, și luptele descrise servesc excelent pentru a înțelege contextul în care o ghilotină devine o armă revoluționară cu lipici la public. Căci da, în centrul atenției, cu suișuri și coborâșuri, vor fi, tot timpul, Feliciano și a sa ghilotină – ba avocatul va deține funcția de căpitan al escadronului, iar ghilotina va fi îngrijită minuțios, fiind un simbol al revoluției, ba se va trezi ca ajutor de bucătar, tăind animale cu ghilotina deja în stare de degradare (ca pedeapsă după o execuție eșuată), pentru ca mai apoi să revină din nou în centrul atenției și să primească atât de multe daruri încât să nu le poată duce.

Stilul lui Arriaga este, pe cât de limpede, de simplu (fără înflorituri inutile), pe atât de șocant – când vei realiza că vei râde atunci când capetele nevinovate cad, îți vei da seama despre ce vorbesc – și violent, macabru, iar Escadron Ghilotina este o lectură care-ți va ridica câteva întrebări la sfârșitul romanului.

Un fragment din roman poate fi degustat aici.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 2. Un dulce miros de moarte

Trebuie să menționez că, dintre cele trei cărți traduse în limba română, Un dulce miros de moarte este, clar, favorita mea.

Se schimbă, desigur, registrul și contextul. Nu ne mai aflăm la începutul secolului XX, ci, cel mai probabil, cândva în zilele noastre – nu este precizată perioada însă, fiind un roman scris în anii ’90, mă aștept să aducă la suprafață o felie din realitatea mexicană a satelor din acea vreme.

Într-un sat numit Loma Grande, într-o dimineață oarecare, câțiva băieți găsesc, la marginea unui câmp de sorg, un trup gol de femeie, neînsuflețit. Strigătele îl aduc la fața locului pe Ramon, un tânăr care se ocupa de o prăvălie din sat. Este suprins să vadă o femeie dezbrăcată și, mai ales, să o recunoască: Adela, 16 ani, care făcea parte dintr-o familie nou-venită în Loma Grande. Nu vorbise niciodată cu ea personal, deși fata fusese o dată la prăvălia sa. În jurul său se vor strânge oamenii din sat, dar și figura autorității, un fel de polițist al locului. Pentru că Ramon rămâne pe poziții, cumva fascinat de corpul încă cald al adolescentei din fața sa, pe care o acoperă cu propria cămașă, consătenii vor răspândi, ușor, dar sigur, zvonul că Adela era logodnica lui. O asemenea supoziție nu te uimește, ce te dă peste cap este faptul că Ramon ajunge, în doar câteva ore, să creadă acest lucru, să și-o imagineze pe fată iubindu-l în secret, să-și închipuie întâlniri cu ea, ș.a.m.d. Și acesta este primul detaliu care te face să continui lectura – rar întâlnești personaje masculine care să se îndrăgostească de o femeie moartă, așa-i?

Și nimeni nu-i va pune la îndoială suferința pentru pierderea iubitei sale. Scenele de la un priveghi improvizat în clădirea școlii și cele de la curățarea și îmbrăcarea cadavrului sunt grăitoare în acest sens și este foarte interesant de urmărit cum dezvoltă Arriaga obsesia lui Ramon pentru Adela, atât prin ochii lui, cât și a celor adunați acolo, a părinților fetei (care, evident, nu se îndoiesc de autenticitatea zvonului), a mamei lui, cât de ușor îi apropie, cât de concis, din câteva linii de dialog, gesturi, priviri zărite, îți devoalează comunitatea aceea. Aproape pe nesimțite, mirosul de moarte, de sânge, cere vărsarea a și mai mult sânge, reclamă, un țap ispășitor. Este găsit vinovat, de către câțiva membri vocali ai comunității, Țiganul, contrabandistul din regiune, care trece prin Loma Grande o dată pe lună. Toți îl suspectează și-l încurajează pe Ramon, în calitate de logodnic îndoliat, să-și facă dreptate. Iar „dulcele miros de moarte” va acapara totul, precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și se rostogolește. Intrăm prin moarte în roman și vom ieși tot prin ea din carte.

Așa cum Escadron Ghilotina este un roman pseudo-istoric, la fel și Un dulce miros de moarte este un soi de roman pseudo-polițist- avem suspans (și încă cât!), o firavă investigație (spun firavă pentru că, de fapt, un singur om din tot satul este interesat de adevăratul criminal), o victimă, un criminal, o urmărire a acestuia din urmă și o pedepsire a lui etc. Însă miza cărții este, de fapt, cu totul și cu totul alta. Și te invit s-o descoperi pe cont propriu.

P.S.: Romanul a fost ecranizat în 1999 – Un dulce olor a muerte -, de Gabriel Retes, cu Diego Luna în rolul lui Ramon, Laila Saab jucând-o pe Adela și Karra Elejalde pe Țigan. Nu știu cum e, mi-a fost teamă să-l văd după ce mi-a plăcut atât de tare cartea. Poate, în viitor…

P.S. 1: Fragmente din carte, aici.

P.S. 2: Cartea îți va aminti de Gabriel García Márquez.

3 cărți de Guillermo Arriaga: 3. Retorno 201

Nici Retorno 201 nu este o mână obișnuită de proze scurte. Retorno este o stradă din capitala Mexicului, Ciudad de Mexico, iar prozele au în vedere personaje care locuiesc, cu mic, cu mare, în acest cartier rău famat – de unde, de altfel, se trage și autorul nostru și una dintre poveștile care-l înconjoară: în urma unei lupte de stradă de la vârsta de 13 ani, acesta și-a pierdut simțul mirosului.

Că ne „lovim”, din nou, de scrieri dure, nemiloase, violente, cu încărcătură erotică, senzuală, din când în când tandră sau pasională, impregnate de moarte, sânge, groază, sex, durere, suferință, cu tot ceea ce aduc ele cu sine, nu e de mirare. Acestea (și multe altele) sunt, deja, mărcile prozei scriitorului mexican. Tragismul și grotescul străbat din toate ungherele scrierilor lui Arriaga și, mai ales, din acest volum de proze scurte, scrise în tinerețe, între 22 și 26 de ani – cumva, acesta a început cu violența sub toate formele ei și și-a cizelat, pe parcurs, opera, adăugându-i umor negru, de exemplu.

Paisprezece la număr, de la o pagină la douăzeci, povestirile adunate în Retorno 201 nu sunt pentru cei cu stomac sensibil. De pildă, volumul debutează cu Lilly, o poveste pe mai multe voci, cu un plan narativ complex, și urmărește o tânără retardată care este folosită pentru sex și diferite jocuri sexuale de către niște adolescenți naivi și neștiutori. Narațiunea se încheie cu uciderea handicapatei, din greșeală, de către puști. Totul este atât de brutal, de crud, încât te lasă, pur și simplu, fără aer. Iar stilul pe care-l folosește autorul, concentrat la maxim, cu fraze scurte, cuvinte simple, împreună cu tonul nemoralizator, fac din Lilly una dintre cele mai bune și totodată, cele mai de groază povești pe care le-am citit.

În paralel cu Lilly, pe aceeași stradă, conviețuiesc alte orori: avorturi forțate, alte morți violente, ascunse sau la vedere, bătăi, violuri, corpuri vândute, crime, cadavre vii sau vii în descompunere, măcinați de boli și infecții, iubiri pierdute pentru totdeauna, acte de corupție oribile, ș.a.m.d. Nimic nu e senin. Unele personaje au, în cel mai fericit caz, parte de puțină compasiune.

O lume aparte, clădită pagină cu pagină, proză cu proză, care merită citită fie și pentru puțină exorcizare.

***

Una peste alta, eu abia aștept să citesc următoarele cărți semnate de Guillermo Arriaga, un scriitor aparte, cu o literatură puternică, vocală, frumoasă prin duritatea ei.