Fără a avea intenția de a face un bilanț, la capitolul „reveniri în poezie”, 2017 pare să fie o piñata din care cad tot felul de cărți care au ținut cititorii de poezie într-o stare de expectativă. Când spun asta nu mă gândesc în primul rând la volumele lui Dan Coman, insectarul Coman (apărut la Editura Charmides), și Claudiu Komartin, Maeștrii unei arte muribunde (Editura Cartier), ci mai ales la vocile feminine ale poeziei de azi, care sunt deja certitudini indubitabile: Diana Geacăr, Teodora Coman, Ana Dragu. La opt ani de la Frumusețea bărbatului căsătorit (Vinea, 2009), Diana Geacăr revine cu dar noi suntem oameni obișnuiți (Cartea Românească, 2017), probabil cel mai bine montat și închegat volum al său.

Neavând configurația voit contradictorie a cărților anterioare, volumul de față se construiește în jurul cadrului domestic, care îi avantajează cel mai bine discursul, permițându-i să mixeze mai multe registre stilistice, rămânând, de fiecare dată, credibilă, autentică. Având în prim-plan viața unei femei aflate între laturile unui triunghi format din tatăl bolnav, soț și copil, formula poetică elaborată de Diana Geacăr în a treia ei carte surprinde prin capacitatea de a developa o realitate plină de cruzimi, traume și replieri fără a cădea niciun moment în vârtejurile egocentrice ale scriiturii autoscopice.

Majoritatea poemelor sunt narative și, poate tocmai de aceea, foarte cinematice – mici videoclipuri din viața de zi cu zi neajustate estetic, netrucate. Aglutinarea imaginilor se realizează în spiritul unei inteligențe care pune în plan secundar afectele, bemolizează emoția și suferințele de orice fel pentru a reda cât mai fidel paradoxul cotidian. În ciuda unor evenimente dureroase și a unor nemulțumiri refulate, viața continuă „să se întâmple”, corpul e forțat să metabolizeze experiențele dureroase fără crâcnet și să asigure desfășurarea normală a lucrurilor pentru cei din jur.

Această surdinizare a propriilor trăiri este vizibilă în coregrafia repetitivă a personajului feminin din carte, din gesturile devenite mașinale: „Primul lucru pe care îl fac dimineața este să/ îmi pun verigheta pe deget”; „deschid/ robinetul/ trag apa/ tușesc, strănut,/ nu-i spun soțului meu ce n-a făcut”. Multitudinea de obligații e resimțită sufocant, stresul și angoasa contaminând până și puținele, singurele activități pe care cea care este mamă, soție și fiică și le permite, cum este aceea de a juca un joc pe calculator: „Seara, după ce adoarme de epuizare,/ deschid laptopul și intru pe Skyrim,/ omor dragoni, le absorb sufletul, mă întâlnesc cu/ oameni, le promit că-i ajut, apoi dau Exit”.

Poeme ca Superputeri, Soția se luptă cu monștri, poate să iasă și el, Disperarea sună la fel în toate corpurile sau Și acum fă dragostea la loc trasează coordonatele unui antropocentrism feminin abuzat, deși tonul din aceste texte nu este nicidecum cel al unui lamento sau al unui manifest feminist. Narativitatea lor permite cititorului să joace rolul de martor la presiunile externe care guvernează viața femeii, nucleul universului familial, inimama, așa cum bine punctează poemul cu acest titlu.

Unul dintre centrii de greutate ai cărții îl reprezintă episoadele sfâșietoare ce rezumă relația și relaționarea complicate cu un tată bolnav, transformat fizic și psihic de o boală teriminală, care îl alienează și îl închide într-o capsulă a incomunicării, impunând o distanță irecuperabilă între el și cei dragi: „De ce ai venit, îmi șoptește. Are ochii roșii,/ bulbucați, pielea lipită pe oase și maxilarele/ încleștate./ Îmi fac loc pe scutecul absorbant și/ îi arăt pe telefon filmul în care fiul meu stă/ pe burtă și încearcă să-și ridice capul”; „Tăticule, spun eu, încercând să stabilesc o legătură/ cu obiectul”.

Deși există o întreagă tradiție în linia Sylviei Plath a tematicii paterne, fondată pe complexul Electra și daddy issues, Diana Geacăr inovează prin perspectiva cvasidetașată, drenată de retorica revoltată și revanșardă a poetei americane. Capabilă să opereze cu efecte și mijloace stilistice variate, poeta dozează foarte bine inserturile „mizerabiliste” din spectrul semantic al bolii și al corporalității, preferând tehnica detaliului și a aluziei în detrimentul cuvintelori tari. Tatăl nu își mai recunoaște propria fiică, scrisul pe bilețele devenind singura lor modalitate de comunicare: situații cutremurătoare de viață, de amurg al vieții, sunt redate cu o naturalețe dezarmantă, cu o discreție scripturală care face ca astfel de secvențe să fie întru totul convingătoare.

Un afluent important al tensiunii create de dificultatea raportului dintre tată și fiică este relația cu soțul mai mult absent decât prezent, mai mult indiferent decât implicat, mai degrabă inadecvat în multe situații decât înțelegător: „Soțul meu se ține scai după mine/ fiindcă am uitat să cumpăr pâine./ Ți-am trimis mesaj cu strictul necesar, îmi spune”. Suspendată de grija pentru copil și drumurile la spital, dragostea pare să se mai manifeste doar secvențial, în momente banale, cum e îmbăierea copilului, când cei doi se ating întâmplător: „Pentru că orice jucărie cu baterie/ consumată, dacă o lași în pace, mai merge/ cât să-i desfaci, din când în când, picioarele”. În locul pasiunii și al tandreții se instalează un cod al obișnuinței și al necesităților imediate („acum mă joc și eu un shooter, dacă/ ai nevoie de mine, dă-mi un mesaj”), o înstrăinare augmentată de senzația de singurătate și incongruență cu cel iubit: „Casa e plină de poze cu fiul nostru, dar în bucătărie,/ pe ușa frigiderului, aproape decolorată, se află una/ în care apare un cuplu de extratereștri”.

Cu o dexteritate admirabilă se face și trecerea subtilă la decupajele din intimitatea propriului corp și a propriei minți la „problemele personale”. Unul dintre cele mai reușite poeme ale cărții, Vin ajutoarele, conceput sub forma unui mic scenariu ale cărui personaje sunt exponențiale (Dumnezeu, doctorul, lăuza, rudele, soțul) grafează cel mai bine impulsurile anxioase ale subiectului poetic: „Mă întind pe pat, îmi desfac/ sutienul și sper să-i fiu de ajuns. […] îmi storc sânii după ce adoarme,/ încercând să fac laptele să coboare. În creier e destul. […] Internetul spune că o mamă care nu are lapte/ suficient nu există”. Poate doar Ștefania Mihalache, în volumul ei de anul trecut, Sisteme de fixare și prindere, mai reușește să redea cu atâta acuitate conglomeratul perceptiv și senzorial al acestei experiențe greu de transpus în cuvinte – maternitatea.

Ceea ce frapează la lectura acestei cărți este menținerea unei anumite seninătăți descriptive, capabile să alarmeze cititorul, indicând, în spatele unor aspecte și evenimente general umane (nașterea, boala, depresia, moartea) inventariate cu o resemnare corosivă, o sensibilitate autodevorantă, o conștiință prinsă în menghină care se încăpățânează să reziste, să vorbească pentru a-și distrage atenția de la durere. Asociind ritmului distinct al narațiunii vibrația complementară a confesiunii, poeta (de)construiește o hiperrealitate în care canalele de comunicare cu cei dragi sunt obturate, dragostea atrofiată, o existență alternativă care funcționează după alte legi: „Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune/ o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre/ sănătate […] De când am născut, soțul meu a răcit/ de câteva ori. Eu nici măcar o dată”.

Această detașare jucată când în cheie ironică și autoironică („Stai să vezi, sunt carne vie, sunt/ sută la sută empatie, am creierul modificat/ pentru nevoile copilului și vorbesc o altă limbă”), precum și formula contrasă și esențializată a textelor și controlul admirabil al tăieturii versurilor din dar noi suntem oameni obișnuiți marchează o nouă vârstă în evoluția scriiturii Dianei Geacăr. Dacă în bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (2005) sau Frumusețea bărbatului căsătorit (2009) exista acea ostentație specifică lui Anne Sexton și Sylviei Plath pe care o scotea în evidență Radu Vancu, în cel mai recent volum al ei poeta își recalibrează discursul, renunțând la suflul nevrotic și la poemele supraaglomerate în favoarea unor poeme condensate, intense, migălos asamblate. Astfel, departe de a mai fi vulcanica din volumul de debut, Diana Geacăr, pledează, prin interiorizarea și îmblânzirea dramaticului, pentru „surdinizarea afectelor” (după observația făcută de Teodora Coman), instituind un sistem de raportare la lume bazat pe filtrarea lucidă a experienței și încercarea de raționalizare a emoțiilor, care o apropie într-un fel de opțiunea existențială a vulcanienilor din Star Trek. La Târgoviște sau pe arida planetă Vulcan, o astfel de fortificare stoică a sinelui poate produce o poezie autentică și plină de virtuți.

I am it

Operația se întinde până în capul pieptului, ca un lanț
muntos de pe o hartă în relief. Suntem toți aici,

i-am spus, punându-i mâna pe pansament.
Poate că îi curgeau lacrimi pentru că nu clipea.

Sau pentru că mă recunoșea. Îmi amintesc,
îmi spune acum, trăgând cearșaful până la bărbie,

că eram singur într-un tren care nu oprea
nicăieri. Nu știam cine sunt și mi-era

bine. De o săptămână îl așteptam să se trezească
din anestezie, dar el se zbătea și gemea, legat

de pat, cu o privire tulbure, de nou-născut, care se agăța
de vocea mea. Aveam halat și mască de unică

folosință. El era doar în scutec. Și chiar m-ai văzut așa,
mă întrebă agitat, iar eu mă gândesc că iar o să-mi spună

să sunt fragilă. Da, îi spun zâmbind, apoi am plecat
ca să intre mama. Și tu cine ești? Fiica ta.

Pacea

Eu îl implic în treburile casnice, el descoperă lumea:
îi cer uleiul și, până să mi-l dea, îl varsă jumătate

pe parchet; se uită mirat cum i se îmbibă șosetele,
pe care apoi le scoate și le aruncă în WC;

îi cer cutia cu mirodenii, el scoate plicurile, unul câte unul,
le scutută pe el și se miră din nou; găsește o farfurie

de jucărie, o pune la ureche și vorbește fără oprire; apoi
înșfacă o pungă magică și fuge cu ea, lăsând în urmă o dâră

de mălai. Pacea, îl aud strigând, pacea, îmi spune iar,
când ajunge în fața mea, și-mi întinde fermecat ceapa.

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Un comentariu
  1. beatrice bernath

    impresionanta critică, efectiv își face treaba -adică provoacă o dorință puternică de a continua, a citi cartea

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *