Puțini sunt astăzi poeții lipsiți de orice cult al personalității, dezinteresați de mode și modéle sau de recunoașterea publică. Și mai puțini reușesc, în perioadele în care pregătesc o nouă carte, să nu facă public acest lucru, să nu-și afișeze travaliul poetic pe rețelele de socializare, să păstreze tăcerea până la apariția volumului. După debutul din 2012 cu volumul Cârtița de mansardă, Teodora Coman se închidea în coconul discreției pentru cinci ani. În tot acest timp a scris, experimentând noi tonalități, și a exersat cu atenția și acuitatea unui muzician destoinic înainte de marele spectacol. Acest parcurs e confirmat de foloase necuvenite, cea de-a doua carte a poetei sibiene, apărută, la fel ca prima sa carte, la Casa de Editură Max Blecher.
Dacă în Cârtița de mansardă discursul este întrucâtva monocord, focalizarea obiectivului fiind exclusiv pe realitatea interioară, pe reacțiile spasmodice la exterior și intensitățile unei sensibilități complicate, odată cu această a doua carte, Teodora Coman explorează alte falii ale realității, reconfigurându-și discursul. Pe fundalul aparent anost al vieții de zi cu zi, ale cărei note de subsol sunt rutina și acalmia, au loc mari drame interioare, procese de conștiință, eviscerări ale fiecărui lucru în parte. Ceea ce frapează în majoritatea versurilor este senzația de agresivitate bine temperată, de scrâșnet meditativ și autocontrol aproape mutilant. Fără a cădea într-o retorică violentă, notațiile Teodorei Coman își extrag forța din ironia caustică și autoflagelarea calibrată în spiritul unei modestii duse la extrem: „aș putea avea ceva în comun/ cu anvergura unui braț de macara în extazul propriei rotații/ fără a construi ceva anume […]/ cu un compas acționând pe foaie/ fără intenții geometrice/ cu pocnetul unei mine rupte după un cuvânt de umplutură/ cu hainele albe puse la grămadă cu cele colorate/ pline de pete nedorite”.
Astfel, focarul de interes al cărții îl constituie contorsionările eului, metamorfozele vulnerabilității care dictează respirația sacadată, anxioasă a scriiturii. Perspectiva folosită este cea a unui personaj feminin când cinic („noroc că în orice casă există o femeie care știe/ când să facă zgomot/ cu diversele ei aparate/ de gătit/ de spălat/ de aspirat/ de epilat/ nici măcar cearta nu se mai aude”), când autoironic: „sunt o postare pe pagina ta/ descarcă-mă/ voi fi drama ta de companie/ roata de rezervă de pe jeepurile scumpe/ informația de pe reziduuri/ care se dezminte/ regia falsă a unei lecții deschise”.
Noutatea cărții o constituie virulența latentă a limbajului, poate mai puțin evidentă în volumul de debut. Avem de-a face cu o voce mai sigură, mai clară, care nu tremură când își articulează nemulțumirile și nu se dă în lături de la a le verbaliza, sancționându-le cu o luciditate biciuitoare: «nu îmi plac plânsul/ franjurarea intelectuală a unei senzații […] nu îmi plac poemele care încep cu «pentru că»/ sau «momentul acela»/ și ajung la «ca atunci când»/ care se folosesc de persoana I plural/ de timpul trecut – doar pentru a da greutate colectivă / unei experiențe izolate”. Relevante sunt și inserțiile cu accente politice și sociale, ce devoalează zimții unei conștiințe neconcesive care filtrează realitatea și o supune unei probe morale: „se aude că operația a fost mai grea decât s-a crezut/ dar nu ai de unde să știi. ai fost sub anestezie generală/ pe cine o să crezi pe cuvânt/ pe asistenta confesivă, mituită cu cafea și ciocolată/ sau pe chirurgul scump la vedere care se abține de la comentarii/ și îți comunică rezultatul/ în termeni de specialitate?”
Frisonul etic traversează mai toate poemele din această carte, manifestându-se fie pe larg, în poeme care au în centru un pretext clar precizat și cărora le sunt dedicate poeme întregi, fie printr-o trimitere acidă, uneori doar aluzivă. Astfel, unor evenimente atât din realitatea imediată, cât și din cea virtuală, li se aplică tratamentul comentariului abraziv, al demitizării, existând exemple relevante în acest sens. Atunci când evocă imagini vehiculate excesiv pe internet („chirurgul din metrou cu punga de plastic mai mult goală, care a înduioșat o țară întreagă”) sau când polemizează cu personalități din lumea artistică („Marina Abramović, ai fost obiect la-ndemâna tuturor/ nu știu nici tu nu m-ai convins prea ai făcut din suferință show/ prea ți s-a dat apă la moară”), poeta dovedește o preocupare constantă și asiduă de a face să răzbată spiritul critic. Această atitudine în fața realului amorsează un efect moralizator, atenuat însă de jocurile de cuvinte ingenue, de tăietura imprevizibilă a versurilor care indică nu doar o foarte bună stăpânire a mijloacelor lingvistice, ci și o disponibilitate ludică, în spiritul unui fel de „acționism” ce amintește uneori de poeții germani din România anilor ’70-’80.
Nimic nu e forțat sau sofisticat, poeta refuzând orice construcție ce ar putea avea un rol pur ornamental, epurându-și textele de adaosuri inutile, evitând nisipurile mișcătoare ale prelucrării estetice. De aici și senzația de transparență și stabilitate, de suprafață netedă pe care înaintezi în siguranță până și în tranșeele cele mai întunecate ale unei turbulente vieți interioare. Căci, dincolo de consemnarea faptelor exterioare, se simte zvâcnetul existențial, câmpul gravitațional al angoaselor și al haosului personal. În spațiul intim, voltajul trăirilor crește, deschizând supapa prin care se infiltrează frica, vulnerabilitatea, nevoia de ocrotire: „un bob de pastă de dinți scăpat pe chiuvetă rezistă la apă./ în condiții similare de izolare și debit/ tu te-ai fi înecat”. Nici măcar casa nu mai este un simbol al familiarității și al protecției, fiind deposedat de atributele ei benigne: „acasă e un spațiu al obstinației/ al erorilor de comunicare/ al mesajelor ambigue/ livingul e sala de judecată/ în care verdictul se tot amână”; „casa – o celulă a dragostei reciproce”.
În poezia din foloase necuvenite se înaintează ca într-o spirală a intensității, dinspre tensiunile realității exterioare spre confesiunile compulsive ale unui eu febril, marcat de anxietate, care trăiește încordat, cu intuiția unor pericole iminente: „lumina poate ataca din senin/ în corpuri sănătoase, în obiecte etanșe/ și-n minți care se apără de adevăr/ prin resigilare, ca pungile de semințe”. Realitatea invazivă și freamătul senzorial devin parametrii unui vizionarism morbid, alimentat de senzația de alterare fizică: „semnele de uzură se văd deja pe perne:/ saliva, egală cu sine în consistență și lentoare/ câștigă tot mai multă autonomie.”; „nimeni n-o să vrea să te răpească. toate organele sunt afectate, donarea postumă, compromisă”. Acestuia i se adaugă controlul maniacal al emoțiilor, hipertrofierea realului și încarcerearea în propriile meditații și spaime, care împing textul în zona experiențelor-limită: „ajută-mă, dar nu cu poezie, nu cu vorbe frumoase/ mai bine învață-mă manevrele de resuscitare”.
Ceea ce-i reușește cel mai bine Teodorei Coman în foloase necuvenite mi se pare comparabil cu atmosfera din Patimile după G.H. a lui Clarice Lispector, inducând aceeași senzație de claustrare în spațiul intim, în propriile senzații. O claustrare necesară, întrucât îndeamnă la o incursiune în tot omenescul, prea omenescul existenței noastre cotidiene, și la efortul trepidant al căutării sinelui. Teodora Coman este una dintre cele mai lucide și mai clar individualizate personalități ale poeziei scrise la noi în ultimul deceniu.
dacă vreți servicii de calitate
solidaritate, demnitate, eficiență, liniște, integritate corporală,
autonomie decizională, totul pe baze legale
soluția este
Euthanasia.
Eu, Tănasie pentru oameni simpli, ca bunică-mea,
voi elimina concurența, voi deveni cândva instituție
nu veți mai vorbi metaforic despre dormitul în pace
prin gura uzată a preoților dependenți de locașuri cu buncăre antiatomice.
nu se poate să vreți și revoluții, și un cazier curat.
nimeni nu m-a integrat în platforme ideologice. o fericire
discreditată dinainte de a fi cunoscută (party-pris) înspăimântă
mai mult decât infernul bine consolidat (parti-pris)
sunt euthanasia:
cadoul pe care încă nu îl ia nimeni,
pacea din viitorul prezumtiv
*
cine impune condițiile luptei impune și condițiile păcii
care dintre noi? tu crezi în buna vestire
eu într-o mai bună travestire
în lucrul lăsat nelalocul lui
în degetul care nu se pune pe rană
în subiectul umilit de funcții și instincte
(corpul – o mașinărie unsă cu toate fluidele)
să nu îți aperi sărăcia și nevoile
cu vorbe truculente
să nu te pierzi cu firea la un pachet suspect
să fii destul de activ încât să nu respecți
toți pașii unei rețete
nu, nu te simți dator față de aparent
anonimitatea îți dă privilegiul ariergardei, a privirii din spate a întregului câmp de forțe
și a călcatului pe urmele care trebuie
acum, dacă am construit, pot să și distrug?
regula jocului nu îți dă voie, mi s-a spus
Teodora Coman, Foloase necuvenite, Casa de Editură Max Blecher, 2017
