Când spui Sofi Oksanen, te gândeşti în primul rând la romanul Purificare şi poate la Vocile lui Stalin, romanul ei de debut, dar am zis să încerc şi o altă carte a ei, despre care se vorbeşte mai puţin – Ziua când au dispărut porumbeii. Are acelaşi dramatism întâlnit în Purificare, vorbeşte despre aceleaşi drame prin care trec oamenii din cauza unui regim opresiv, despre trădare şi despre cât de uşor este să ajungi să faci compromisuri, toate spune cu o tentă de amărăciune ironică în ceea ce priveşte capacitatea de iluzionare a oamenilor şi fentele pe care ni le joacă istoria – este atât de uşor să schimbi plus cu minus şi să treci de la bine la rău, încât aceste concepte încep să pară şi ele şubrede. Dacă în Purificare citeam despre Estonia sovietică, mi-a plăcut că în Ziua când au dispărut porumbeii, focusul este pe perioada tulbure şi ezitantă a anilor ’40, care au cunoscut două sisteme totalitare diferite ca ideologie, dar foarte asemănătoare prin impactul asupra individului, şi anume distrugerea lui. Citeşte tot articolul