V-am mai vorbit despre Glen Duncan când v-am povestit despre Ultimul pricolici / The Last Werewolf. Imediat ce am închis-o pe aceasta, am răscolit, cu anticipația celui care simte că și-a găsit noul scriitor preferat (căci nu poți să îl împingi pe Rushdie în față la nesfârșit), am răscolit, spun, după I, Lucifer.

Am tras de ea cât am putut, am tândălit în jurul ei, am consumat-o încet, să nu se termine, cum faci cu ultima bucățică de ciocolată.

Nu e chiar atât de bună (nu precum ciocolata, ci în absolutul Bunului cărților), dar e absolut delicioasă (acum am revenit la comparația cu ciocolata).

Pe scurt, ce se întâmplă în I, Lucifer, a lui Glen Duncan? Dracul în persoană își spune în sfârșit – singur – povestea (Finally, the Other Side of the Story). Singur, adică la persoana întâi; Satan își scrie memoriile. Nu, de fapt nu Satan, “Adversarul”, ci Lucifer, “Purtătorul luminii”, îngerul căzut, luând-o de la zero, adicătelea de la începutul creației.

Și Luci ne povestește (sărind de la una la alta precum un bătrânel vorbăreț) cum își petreceau legiunile de îngeri zilele – eoanele – în rai, bălăcindu-se fericiți în grația divină, până în momentul primei indoieli, al expulzării căzuților și apoi cuantificabila istorie a omului, de la primul măr Golden încoace.

Dar nu ăsta e șpilul poveștii, ci doar partea pregătitoare – cum a ajuns Lucică în iad și ce relație are cu Ăl de sus. Partea interesantă începe atunci când Dumnezeu îi oferă lui Lucifer ocazia să se mântuiască și să revină “acasă”, dacă reușește să ducă o viață fără păcate (majore, cel puțin) în pielea unui muritor.

Lucifer acceptă, cu gândul la o vacanță de o lună pe pământ, după care intenționând să rupă înțelegerea. Și omul în pielea căruia ajunge e un muritor de-a binelea, pentru că Declan Gunn (un alter ego anagramat al autorului) e pe punctul de a-și face felul, tăindu-și neceremonios venele cu o lamă ruginită în baie.

Restul poveștii se ocupă atât de Lucifer (dar, din păcate, dracul își pierde logosul efervescent de până acum), cât și de deloc apetisantul Declan Gunn, un scriitor de duzină, nici frumos, nici deștept, mediocru din toate punctele de vedere, aparență sub care se plimbă pe pământ Lucifer, încântat până la lacrimi de… senzații.

Un amănunt pe care probabil nu îl știați, satana e într-o agonie continuă; și decorporalizat pe deasupra. Astfel, corpul burtos și albicios al scriitorului Gunn este o adevărată binecuvântare, iar Lucifer își petrece vremea simțind. Apa de la duș, cămășile de mătase, soarele în parc, mirosind Londra (unde are loc acțiunea), ascultând lumea, începând încet să înțeleagă nenorocita și fascinanta condiție umană.

Cum spuneam două paragrafe mai sus, când povestea lui Lucifer se transformă în povestea lui Gunn, discursul narativ se schimbă, din păcate. Dacă până acum fusese o cosmogonie de proporții (inclusiv la nivel lingvistic), pentru urmărirea căreia era nevoie de o minte odihnită care să țină pasul cu ritmul vijelios al narațiunii drăcești, când intervin problemele umane apare un pic de plictiseală; tonul lui Luci începe să devină cam plângăreț, glumele se repetă, iar dracul se cam înmoaie (ce poate face dintr-un demon fâșneț o viață de lux într-un hotel de 5 stele, cu curve și whisky vechi la discreție…).

Lucrul cel mai savuros la această carte mi s-a părut mai puțin istorisirea propriu-zisă – deși istoria alternativă după Lucifer este de nota 10 – cât verva, viteza, volubilitatea, fantezia… logoreea naratorului, care pare să fi scris – cel puțin o parte – dintr-o suflare. Glume fără perdea (la adresa divinității), diminutivele depreciative (Isus este, spre exemplu, Jimmeny Christmas) epitete complicate, metafore originale și hilare, sinecdoce, alegorii, o ploaie de figuri de stil pentru care, sincer, nu-l invidiez deloc pe traducător, dacă o traduce cineva și pe la noi cartea asta. Deocamdată se poate citi în engleză, se găsește la okian.

Vă las cu câteva citate (în original) și cu mențiunea că și această carte a beneficiat, ca și The Last Werewolf, de coloană sonoră din partea trupei londoneze The Real Tuesday Weld, cu albumul omonim, I, Lucifer.

[în gradina Ghetsemani] … An unpalatable but not dishonest (honestly) preview of the next 2,000 years screened as if by magic on the stony plateau beneath us, complete with names, dates, places, sound effects and statistics. There was some fantastic stuff in there – well, you know that, now – holocausts, tyrannies, massacres, technology, biotechnology, wars, ideologies, atheism, starvation, money, disease, Elton John . . . He didn’t like the look of it, you could tell. He stood next to me and swayed. Maybe it was the hunger, the heat, the hallucinations, the headaches. Maybe it was the effect of the subliminals I’d sneaked in – Xrated flashes of him with a thonged and baby-oiled Mary Mags (or Dirty Mags, as I used to call her, much to Jimmeny’s chagrin) making the beast with two backs (bit cheeky of me, I know, but you’ve gorr’ave a larf at work narn’again, intcha?).

 

Dear old Cain, who really wouldn’t have set hearts a-flutter in his unmurderous state, was a different proposition when his blood was up: all cheekbones and smouldering eyes. Kneeling over whacked Abel, a wind ruffled his dark hair (much in the way that strategically placed cooling fans unfurl the locks of onstage rock stars) and his normally nondescript lips swelled to an engorged pout Sophia Loren would have envied. How like a god indeed. `Call me an old flatterer,’ I continued, `but murder definitely looks good on you. Murder’s got you written all over it. Humans, I mean. It really is the ultimate makeover. Elton John would look wildly sexy if he could just pluck up the nerve to off some poor bugger.

 

I’ve heard some theological guff in my time, but one of the most idiotic theories I’ve ever cone across is the one suggesting that I possessed Judas Iscariot in order to bring about Jimmeny’s betrayal. Can anyone explain this to me? Actually don’t bother. I know the explanation. (I know all the explanations.) The explanation is that millions of people all over the world, despite being in full possession of a functioning cerebrum, think I wanted Christ crucified. Now if you’ll allow me to be blunt for a moment: Are these people retarded? Christ’s crucifixion was the fulfilment of the Old Testament’s prophecies. Christ’s crucifixion was going to restart the mechanism for the forgiveness of sins. Which would mean? No one has to go to Hell.

So, could you please tell me why I would do anything to help bring that about?

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Un comentariu
  1. AvatarMarius Dumitrescu

    Deci cartea asta chiar n-a fost tradusă în română nici până în ziua de azi… păcat.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *