Bookaholic

Faceţi cunoştinţă cu Alex. Evreu, dintr-o familie cu idei puţine şi foarte fixe, cu o sexualitate să-i zicem debordantă, cu o carieră ce nu trădează nimic în spate şi cu imposibilitatea de a scăpa de sub fusta protectoare şi autoritară a mamei, Alexander Portnoy se duce la psihiatru.

Cred şi eu. Cine nu ar merge în locul lui? Phillip Roth a recurs în Complexul lui Portnoy la formula confesiunii medicale tocmai pentru a putea justifica ce şi cum se scrie. Altfel ar fi fost acuzat de pornografie, spune chiar el. Acest lucru ar fi un păcat, vorbim de o carte teribil de amuzantă şi bine scrisă, aşa că ar fi total neadecvat să o reducem la chestiuni de morală (lucru valabil în cazul oricărei cărţi, de altfel).

Omniprezenţa ei şi constipaţia lui, mama care intră-n zbor pe fereastra dormitorului, tata care citeşte ziarul de seară cu un supozitor în fund… astea sînt, doctore, primele amintiri vagi despre părinţii mei, despre însuşirile şi secretele lor.

Cel puţin la vremea la care a apărut, în ’69, cartea asta a făcut ceva valuri şi l-a transformat pe Roth dintr-un scriitor respectabil în reprezentantul perversiunii. Citită cu ochi contemporani deloc sensibili şi obişnuiţi (ba chiar obosiţi) cu prea mult sex în literatură, Complexul lui Portnoy nu pare deloc o carte revoltătoare, ba din contră, una super haioasă şi cu multe texte şi subtexte. Dar cine suntem noi să ne batem cu morala vremurilor?

Într-o lume de batiste mototolite, de şerveţele igienice mînjite şi de pijamale pătate, îmi mişcam penisul jilav şi umflat cu perpetua spaimă că scîrbosul meu obicei ar putea fi descoperit de careva care-ar fi dat peste mine chiar în momentul în care îmi deşertam cu frenezie sămînţa. Cu toate astea, nu reuşeam nicicum să-mi iau labele de pe făcăleţ din momentul cînd acesta începea să-mi urce în sus pe burtă.

Dezbrăcând-o de sex şi ajungând la subtexte, asta nu-i o carte despre masturbare. Nici una despre sex sălbatic cu Maimuţa. Nici una despre sex cu o bucată de ficat pe care mama urmează să-l facă friptură (:D). Nu. Cartea asta e despre religie, morală, societate, evrei, familie, constrângeri, altruism, ipocrizie. Felul în care discută însă Roth toate aceste lucruri nu este numai amuzant şi savuros, dar şi extrem de inteligent şi ingenios.

Până la urmă, este o carte despre identitate, un fel de bildungsroman picant. Alex e dintr-o familie tradiţională de evrei, respectabilă şi puţin spus rigidă. Asta se loveşte cap în cap cu libidoul lui extrem şi cu convingerile nu întotdeauna ortodoxe despre viaţă. Cum spune chiar el, viaţa sa e un banc cu evrei.

Era atît de adînc încrustată în conştiinţa mea, încît, pesemne, în ultimul an de grădiniţă trebuie să fi crezut că fiecare dintre educatoarele mele era, de fapt, mama în travesti. Cum se suna de ieşire, o zbugheam spre casă, întrebîndu-mă, în timp ce alergam, dacă o să izbutesc cumva să ajung înainte să apuce ea să-şi schimbe înfăţişarea. De fiecare dată o găseam deja în bucătărie, pregătindu-mi cana cu lapte şi prăjiturelele. În loc să mă lecuiască de închipuiri, această performanţă nu făcea decît să-mi sporească respectul pentru puterile ei.

Alex al nostru e prins în cuşcă. Cea care ţine bine de uşă e Sophie, mama lui, un personaj absolut fabulos care îi domină la propriu şi la figurat existenţa lui Alex (nu degeaba am inclus-o pe lista mamelor cu care n-ai vrea ca mama ta să semene. Chiar n-ai vrea).

E genul ăla de mamă care te cocoloşeşte extrem, cicălitoare, cu un talent fantastic în a te şantaja, care devine nevrotică şi-ţi pune cuţitul la gât dacă nu mănânci şi care te face să te simţi vinovat încontinuu pentru că nu faci ceea ce trebuie. Este mama evreică prin excelenţă, spune Alex. Iar tatăl suferă de constipaţie cronică.

Închipuie-ţi, în condiţiile astea, ce mustrări de conştiinţă îmi dădea lăbăgeala! Sentimentul de vinovăţie, spaimele – ce mai, îmi intrase teroarea-n oase! Exista oare în lumea lor ceva lipsit de primejdii, neîmbibat de microbi, neînsoţit de vreun pericol? Of, unde le era voioşia, unde le erau îndrăzneala şi curajul? Cine naiba le-a inoculat părinţilor mei sentimentul ăsta al groazei de viaţă?

Alex nu poate scăpa din cuşcă. Condiţia lui este vina. Orice ar face, oricum ar face, familia şi, prin ea, religia îl fac să se simtă vinovat. Chiar şi atunci când devine adult, încă este victima familiei sale. Tot ce e posibil ca sexualitatea sa debordantă să fie de fapt o formă de refulare sau de protest la adresa unor norme rigide. Şi umorul este o cale de salvare pentru că, în esenţă, Alex Portnoy est eun personaj trist, cu trăiri şi contradicţii greu de suportat.

Ce zici, exagerez oare atunci cînd îmi zic că-i, practic, un miracol faptul că mai sînt în stare să umblu în două picioare? După atîtea isterii şi superstiţii! După atîtea poveţe de genul fii atent şi bagă de seamă! Nu face asta, nu face aia – stai aşa! Nu! încalci o lege importantă! Care lege? A cui lege?

Ce mi-a plăcut în primul rând la cartea asta e verva. Complexul lui Portnoy are ritm, dat de vocea personajului (cartea e la persoana I) care vorbeşte sincer şi fără reţineri despre familie, sex, religie, societate, într-o ultimă încercare de a afla cine e.

Sînt un Raskolnikov al labagiilor – dovezile cleioase mă-mpresoară!