Dacă la noi, anii ’90 au însemnat o schimbare de regim politic, în alte zone balcanice, acea perioadă a presupus o transformare şi mai dramatică, anume dezintegrarea teritorială, aşa cum s-a întâmplat în Iugoslavia. Despre ce a însemnat acest lucru, nu numai pe plan politic, economic, ci şi la nivel identitar vorbeşte Saša Stanišić în romanul Cum repară soldatul gramofonul (Polirom, 2007, în traducerea Gabriellei Eftimie). Nu este însă un roman neapărat istoric, miza lui nu este de a evoca, rece şi faptic, evenimentele, de multe ori dramatice, crude, prin care oamenii din fosta Iugoslavie au trecut, ci este o relatare emoţionantă, umană, caldă, din perspectiva unui copil, care vede cum lumea aşa cum o ştiuse până atunci se destramă.

Cum repară soldatul gramofonul nu este o carte liniară, nu respectă un fir cronologic strict şi nici măcar unitatea perspectivei, apelând la un joc narativ postmodern: focusul nu îl are doar Aleksandar, copilul prin ochii căruia avem acces la o lume ce conţine în acelaşi timp un potenţial magic, dar şi unul destructiv, perspectiva fiind cedată şi altor personaje, precum Zoran, cel care îşi surprinde mama înşelându-şi soţul, nena Fatima, mătuşa mută a lui Aleksandar, sau Asija, fata „cu numele nepotrivit”, cea pe care o salvează din nebunia „curăţirii” etnice şi religioase.

Aleksandar este un personaj cu o imaginaţie debordantă, al cărui erou este bunicul, Slavko, cel care îi face cadou o pălărie de magician şi o baghetă, prin care crede, până la un punct, că poate schimba cursul lucrurilor. Imaginaţia lui Aleksandar şi dragostea lui pentru poveşti sunt şi mijlocul prin care conferă culoare unei lumi ce-şi pierde tot mai mult contururile bine-ştiute. Bunicul este cel care, de altfel, îl învaţă că „darul născocirii e cel mai preţios, e bogăţia cea mai mare a fanteziei” şi să nu uite niciodată să-şi imagineze că „lumea e mai frumoasă decât pare în realitate”.

Proza lui Stanisic este foarte poetică, poate aşa cum nu v-aţi aştepta într-un roman cu un subiect totuşi atât de grav. Dar este o poezie a melancoliei, a timpului în care totul era aşa cum trebuia să fie, o melancolie a copilăriei dezrădăcinate, pe care nicio magie nu o mai poate aduce la locul potrivit. O melancolie aşa cum poate nu regăsim decât la cei care au fost nevoiţi să-şi părăsească locul natal, smulşi prea devreme de lângă punctele ce le confereau stabilitate şi forţaţi să vadă şi să asimileze schimbări de cele mai multe ori nefireşti. Moartea apare prea devreme în viaţa lui Aleksandar, care percepe moartea ca ceva „fără rost, nefericită şi nemeritată”, în consecinţă dorind ca o mulţime de lucruri să nu se mai sfârşească niciodată:

duminicile, ca să nu mai urmeze zilele de luni, barajele, ca să nu mai fie stăvilite râurile … Sunt împotriva morţii, împotriva defectării! Cel terminat trebuie oprit! Sunt şeful continuării neîntrerupte şi sprijin şiaşamaideparte!”.

Unul dintre punctele de rezistenţă ale acestei cărţi este alternarea între episoadele triste şi cele extrem de amuzante. De pildă, străbunica, cea care îl imită pe Marshall Rooster, „şeful tuturor cowboy-ilor” şi care îşi întâmpină nepotul în prag stând cu furculiţele la şolduri, în loc pistoale, şi barându-i drumul: „Încotro, banditule?”. Concluzia:

Oamenii foarte bătrâni trăiesc două vieţi. În prima tuşesc, merg aplecaţi, oftează: of, of, of!. În cealaltă, în cea cu peticul pe ochi, poartă conversaţii cu plantele despre vecini, se cred şerifi şi se îndrăgostesc de scaunele de pe verandă sau de albine”.

Dincolo de această scenă, poate cea mai amuzantă secvenţă este cea a inaugurării veceului interior. Nu este, cum poate aţi crede, un fapt absolut banal, care să se piardă în rutina zilelor, ci o adevărată sărbătoare. Veceul a fost inaugurat de o petrecere, cu şaisprezece oaspeţi, şi fiecare trebuia să inaugureze veceul cel nou, evident într-o ordine anume: întâi, străbunicul, căruia străbunica i-a oferit, mai înainte, o sticlă cu şnaps, „de parcă i-ar fi predat ştafeta tinereţii”. Este, într-adevăr, o ştafetă a tinereţii, străbunicul, întrebat câţi ani are, răspunzând: „Sunt încă tânăr, n-am văzut în viaţa mea vreun vapor şi nici n-am învăţat vreun mincinos să spună adevărul”.

Brutalitatea războiului este foarte fin sugerată prin analogia cu gramofonul: dacă „sunetul făcut de gramofon este asemuit doar cu cel al unui şoim grijului care vrea să sărute o vrabie fără să-i facă rău”, comportamentul soldaţilor nu este deloc în concordanţă cu fineţea aparatului: soldatul „trage de butoane, inversează poziţia întrerupătorului, smuceşte braţul pick-upului, se uită la placă, se gândeşte şi bagă ţeava armei în pâlnie”. În definitiv, sunt timpuri în care „omul trebuie să se teamă de-o horă şi să-şi ferească urechile de-un cântec”. Războiul este un eveniment care tulbură vieţile oamenilor şi îşi face apariţia brusc, ca şi cum, la teatru, ai bate din palme, şi s-ar schimba decorul:

N-au apucat mamele să ne cheme la cină, cu vocile domoale, că soldaţii au şi dat năvală în bloc, ne-au întrebat ce mâncăm şi s-au aşezat la mesele din pal din pivniţă”.

Cum repară soldatul gramofonul vorbeşte despre istoria recentă a unui spaţiu de care suntem şi noi legaţi, Balcanii, o istorie care, prin ochii unui copil, nu poate suportată decât prin apelul la imaginaţie, la poveste.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *