Am fost la avanpremiera noii ecranizări Carrie, după cartea omonimă a lui Stephen King joi, 17 octombrie. Filmul a rulat la Cinema City Cotroceni, cu o sală pe jumătate plină. Am plecat după vizionare cu zâmbetul pe buze – deși, după cum probabil știți, Carrie este o carte scrisă de maestrul genului horror, așa că filmul ar fi trebuit să meargă pe linia aceasta. Dacă aveți chef să râdeți cu gura până la urechi, eu zic că puteți să vă luați bilete la abia lansatul film. Dacă, în schimb, chiar vreți să vedeți horror, alegeți altceva.Pentru a nu primi reproșuri sau acuzații, vă spun din start că nu sunt un fan al genului horror și, prin urmare, nu mi se întâmplă prea des nici să citesc cărți de acest tip, nici să mă uit la astfel de filme – mă afectează, mă sperie maxim (și acum îmi aduc aminte de păpușa Chucky și de cât m-a băgat în sperieți de am visat-o nopți întregi), iar la un anumit nivel mă deprimă. Totuși, știind despre ce este vorba în nuvela (mai degrabă decât roman) lui Stephen King și văzând filmul din 1976, am acceptat bucuroasă invitația de a merge la noua ecranizare, cu o mare curiozitate și cu interes.
Apoi, trebuie să menționez că impresiile notate aici vor conține cam multe spoilere – altfel nu știu cum să accentuez cât de slab este filmul Carrie în versiunea 2013.
Carrie este prima carte pe care Stephen King a publicat-o, în 1974, fiind epistolară și horror. Atunci când a apărut (inițial respinsă de multe edituri, cu timpul a fost cenzurată în școli) a făcut senzație, fiind una dintre primele volume horror care au avut ca personaj principal o fată și care a tratat atât de fain universul femeii cu toate problemele psihologice (și nu numai) ale sale. Ocult, întunecat, cu puteri supranaturale ca elemente principale. Pe scurt, un altfel de horror, cu două dintre cele mai traumatice episoade: cel al descoperirii menstruației și cel al umilirii supreme de la balul de absolvire.
Cartea a fost ecranizată la doi ani după apariție într-o capodoperă a genului de către Brian de Palma. Premieră cinematografică din punct de vedere al stilului de filmare, a jocului actorilor (mai ales Sissy Spacek în rolul lui Carrie White și Piper Laurie în rolul mamei lui Carrie, Margaret White), a tensiunii și suspansului creat, Carrie din 1976 a rămas în istoria filmului.
A mai existat și un musical după cartea lui Stephen King, plus alte ecranizări (pentru cinema sau TV). Zilele acestea însă rulează în cinematografe o nouă versiune, regizată de Kimberly Peirce, cu Chloë Grace Moretz (Carrie) și Julianne Moore (mama) în rolurile principale. Singura problemă este că nu vorbim de un horror, ci de o caricatură horror, foarte apropiată de o parodie (neintenționată) sau de o comedie.
Carrie este o adolescentă timidă, crescută de o mamă singură extrem de creștină (spre fanatism) care o consideră un păcat și o educă acasă până când statul nu îi mai permite, incapabilă să se integreze (din cauza regulilor dure ale mamei) și să-și facă prieteni, marginală. Filmul debutează cu scena nașterii ei (inițial, mama crede că are cancer din pricina durerilor, iar apoi se ”trezește” cu un copil între picioare); după aceea se trece brusc peste copilăria fetei și camera se oprește la un liceu. Unde o zărim pe Carrie, retrasă, palidă, acoperindu-și corpul pentru a intra în piscină la ora de sport unde trebuia să joace polo. De la început tușele groase îți accentuează starea fetei și marginalizarea ei – a se citi că regizoarea nu se chinuie să construiască trecutul lui Carrie, să motiveze de ce și cum s-a ajuns aici, ci aruncă în fața privitorului câteva scene pe care să le ia de-a gata.
Da, personajul principal este chinuit de ”fetițele” de bani gata, de prințesele Disney atât de pricepute la polo și la altele.
Una dintre primele secvențele cheie ar trebui să te inducă pe pista groazei; însă nu m-a prea impresionat. Vorbesc despre cea de la duș: Carrie se spală liniștită după ora de sport și la un moment dat scapă săpunul pe jos. Ei bine, și atunci observă că săpunul este plin de sânge. Cum nu știe ce se întâmplă, crede că este pe moarte și va sângera până la ultima suflare. Așa că iese disperată, acoperită de un prosop alb pătat, cerând ajutor colegelor sale. Evident, strigătul ei nu este auzit, căci toate prințesele știu ce are. Nu numai că nu o ajută, ci o și îmbrâncesc și aruncă în ea cu tampoane. O traumă psihologică, o descoperire a sexualității într-un mod crud; însă filmul o face penibil, cu o Carrie nu prea convingătoare, semănând mai degrabă cu o isterică.
Plus un adaos modern: filmarea episodului de către Chris Hargensen (Portia Doubleday, veșnica fată rea și populară din liceele americane) și upload-ul lui pe youtube – nu știu dacă era necesară implicarea tehnologiei și a rețelelor de socializare, pe mine una nu m-a dat pe spate.
Una peste alta, în afară de cele câteva minute când este creionat și personajul Margaret White, mama adolescentei marginalizate – care acum se și automutilează atunci când face sau gândește ceva păcătos -, majoritatea filmului enunță eternele probleme ale pubertății, popularitatea versus marginalizarea, chestii de care s-a abuzat mult prea mult în Hollywood-ul ultimilor zeci de ani. Evident, avem și un bal de absolvire. Din senin, aș zice. Și, chiar dacă nu ai citit cartea și nu știi nimic despre ecranizările anterioare, totuși poți simții că acolo e punctul culminant.
După ce ”devine femeie”, lui Carrie i se activează puterile telechinetice; le studiază pe ascuns, ajutată de motorul Google și de cărțile din biblioteca școlii; însă nimic nu te pregătește pentru ceea ce urmează.
Este invitată la bal de Tommy (Ansel Elgort), una dintre vedetele școlii și prietenul lui Sue Snell (Gabriella Wilde) care, simțindu-se vinovată pentru incidentul cu tampoanele, i-l ”împrumută”. Pentru a merge, își închide mama tiranică în ”debaraua pentru rugăciuni”.
Balul face, oricum, toți banii: râzi de nu mai poți atunci când personajul principal se dezlănțuie. Scenă care ar trebui să fie tragică și horor, dar care devine absolut delicioasă: printr-un complot, Carrie și Tommy sunt aleși ca rege și regină la sfârșitul serii; Chris, suspendată din cauza umilirii de la dușuri, dorește răzbunare, așa că, împreună cu prietenul ei, taie un porc, îi iau tot sângele și decid să-l arunce asupra ”reginei”. Colac peste pupăză, moare și Tommy, căci găleata golită de sânge pe Carrie îi cade în cap.
Carrie se înfurie și își folosește puterile supranaturale să omoare. Nu cred că pot exprima în cuvinte cât de absurd este filmat, câte efecte speciale stupide sunt folosite în secvența masacrului, cât sânge curge în râuri absolut inutil – imaginați-vă o tipă biciuită cu cabluri electrice, o alta dată cu capul de pereți, alta sufocată în aer ș.a. Iar când termină cu cei din încăpere, momentul în care domnișoara (din rochia căreia încă picură sânge de porc) se ridică în aer și traversează camera este extrem de hilar, pare un Hristos desenat în variantă feminină și dezaxat..
Ce să mai spun despre omorârea ”dușmancei de moarte”” – trebuie să recunosc că aici este un efect special cu adevărat drăguț (dacă mergeți la film, uitați-vă cu atenție la momentul în care fața lui Chris iese prin parbriz).
Restul este … în complet alt film, mie nu mi s-a părut că mai au sens lucrurile – nu că ar fi avut, Doamne-ferește!
Actori cu roluri slabe, artificiale, unghiuri de filmare aproape identice cu cele ale versiunii din 1976, rezolvări facile și pline de clișee, prea puține aporturi aduse de regizoare cărții sau vreuneia dintre ecranizările anterioare, câteva efecte speciale mai cu moț și cam atât. Acesta este Carrie din anul 2013. Nu tragedie, nu horror, nu altceva. Slăbuț de tot. Dar nu consider că mi-am pierdut timpul cu el, tocmai pentru că am descoperit că la un horror prost pot râde mai mult decât la o comedie bună.
Dar citiți, rogu-vă, măcar cartea. A apărut la editura Nemira în ediție limitată – cu coperta filmului, ceea ce-i face un deserviciu, dar asta este.
Am fost aseara la film! Sincer sa fiu nu a ras nimeni in sala. Nu stiu exact ce ti s-a parut amuzant. Iti inteleg punctul de vedere, dar totusi…In ceea ce priveste ROMANUL lui Stephen King, este o lucrare deosebita din multe puncte de vedere ce merita o noua ecranizare, chiar daca nu este pe placul tuturor. As mai avea de adaugat ceva: nu inteleg de ce povestesti intreaga actiune a filmului. Miroase a spoiler. Articolul tau m-ar fi indus in eroare si nu as mai fi mers sa vad filmul.
Dragă Sorin,
În primul rând, acesta (ca multe altele) este un articol subiectiv, o cronică (cum altfel?!) în care mi-am spus punctul de vedere. Sigur, faptul că eu și majoritatea oamenilor care au fost în sală la avanpremieră s-a amuzat copios la diverse scene din ”Carrie” (am și dat exemple mai sus) nu înseamnă că este valabil pentru toată lumea.
Apoi, nu povestesc chiar toată acțiunea filmului, însă, dacă citeai cu atenție, vedeai că în al doilea paragraf spuneam că impresiile mele vor conține multe spoilere.
Cât despre cartea lui Stephen King, cred că ai observat că suntem pe aceeași lungime de undă. Cu singura diferență că eu prefer să mă întorc la versiunea din 1976 și să nu mă mai uit vreodată la cea din 2013.
De gustibus, ce să-i facem :).