Din 2003 avem un film dedicat relației dintre Sylvia Plath și Ted Hughes, Sylvia, în regia lui Christine Jeffs. În rolurile principale îi putem vedea pe Gwyneth Paltrow, Daniel Craig, Jared Harris și Michael Gambon.

Filmul nu își propune să spună întreaga poveste a Sylviei Plath, ci doar să aducă o perspectivă asupra relației acesteia cu Ted Hughes, motiv pentru care acțiunea începe din momentul în care cei doi se cunosc, în 1956, terminându-se odată cu moartea poetei, în 1963.

Filmului i s-au adus multe reproșuri: multe din crizele Sylviei par a fi doar reacții de gospodină, scenele în care poeta încearcă să scrie sunt pline de clișee, Ted nu este suficient de bine individualizat, suferințele încercate de depresiva Sylvia Plath sunt de o banalitate ieșită din comun. Sunt de acord cu toate aceste reproșuri. Pe de altă parte, filmul nu se adresează îndeosebi cititorilor Sylviei Plath, dorindu-și să fie un instrument de promovare a operei acesteia. Și, din acest punct de vedere, și reușește. Poate că doar două sunt scenele realmente remarcabile din acest film, însă un lucru este sigur: ele sunt atât de puternice, încât cei care nu au citit textele Sylviei Plath vor simți nevoia să o facă, iar cei care le-au citit le vor vedea într-o altă lumină.

Iau strict cazul meu. Am citit Daddy de cel puțin 30 de ori înainte de a vedea filmul. Mereu am avut impresia că există totuși un element al acestui poem care îmi scapă, o vigoare expresivă pe care nu reușesc să o internalizez. După scena din film în care Gwyneth Paltrow recită poemul într-un ritm care se accelerează pe măsură ce înaintează, devenind aproape draconic la final, am reușit să-mi dau seama de unde vine forța acestui text. Această forță expresivă mi-a scăpat până în momentul în care am auzit poezia declamată sacadat întocmai cum spectatorilor de azi li se poate părea de neînțeles cum o depresie se poate construi pe sentimentul neputinței de a fi liber pe care filmul ne-o arată prin imagini mai mult sau mai puțin previzibile.

Cea de-a doua secvență care face ca acest film să merite să fie văzut, în ciuda defectelor evidente pe care le are, este cea în care, ieșiți cu barca în larg, Sylvia și Ted vorbesc despre depresia poetei. Aceasta îl lămurește pe Ted că durerea a început să devină insuportabilă în momentul morții tatălui ei, iar apoi începe să-l descrie pe bărbatul mort când ea era încă un copil. Descrierea este plină de iubire și de reproș, iar instabilitatea femeii care nu a putut trece peste această traumă se vede în valurile care cresc în intensitate, devenind mai puternice decât brațele tânărului Ted Hughes.

Deși filmul mai are și alte secvențe foarte frumoase, asemănătoare poeziei Sylviei Plath, deși interpretarea lui Gwyneth este foarte bună, și te face să treci cu vederea multe dintre greșelile scenariului, nu pot să nu admit și defectele filmului. În primul rând, depresia este exprimată în mod explicit ca o consecință a comportamentului lui Ted. Orice om care știe cum funcționează această boală știe că nu există un singur factor care o declanșează și că, atunci când știi care este problema, nu mai poți vorbi despre depresie.

Doar interpretarea remarcabilă a lui Gwyneth Paltrow ne face să ne gândim că, de fapt, comportamentul lui Ted doar o enervează pe Sylvia, nu o deprimă. Însă depresia ei este una structurală și are o legătură mult mai puternică cu moartea tatălui decât cu relația nefericită în care se află. Dar cred că pentru a ajunge să vedem și această latură a filmului trebuie să fim atenți îndeosebi la detaliile de ritm, de culoare, de peisaj decât la poveste în sine, căci scenariul, este adevărat, este destul de prost scris.

De ce să vedeți acest film dacă nu este neapărat foarte bun? Pentru că veți avea parte de o interpretare superbă a unui personaj dificil, pentru că vi se va da ocazia de a trece prin ritmuri vizuale și auditive din cele mai diverse, ritmuri care, subliminal, pot spune mai multe despre depresie și crizele Sylviei decât multe cărți teoretice, pentru că veți avea parte de cel puțin două scene remarcabil construite și pentru că, în ultimă instanță, vă e pur și simplu dor de Sylvia Plath.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *