Sylvia Plath este, în mod sigur, un nume cunoscut cititorilor de poezie. S-a impus prin directețea și sinceritatea poemelor ei, prin modul în care înțelege să prelucreze biograficul, ca joc al unor avataruri aflate la granița dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric. Poezia Sylviei Plath este crudă și fragilă în același timp, plasată într-un univers prea puțin luminos, ba chiar morbid pe alocuri. Fenomenul nu este greu de explicat. Scurta existență a poetei, care s-a sinucis la 31 de ani, a stat sub semnul depresiei, al unei nesiguranțe existențiale reflectate din plin în poeziile sale.

Această nesiguranță a fost sporită și de conviețuirea cu poetul Ted Hughes. Cei doi au avut un mariaj nefericit. El, aventuros, afemeiat, ea, fragilă, depresivă. Ted Hughes, după moartea poetei, a intervenit în textele din prima ediție a volumului Ariel. De asemenea, a cenzurat jurnalele Sylviei Plath apărute în 1982. Mai mult, a și distrus două caiete de jurnal. Intervenția lui Hughes a declanșat, se pare, o adevărată controversă. Rolul lui, prin urmare, în receptarea operei soției sale a fost unul major.

În 2012, Editura Paralela 45 a publicat un volum bilingv, Poeme alese/ Selected Poems, îngrijit de Elena Ciobanu, volum cuprinzând poeme alese de Sylvia Plath ordonate cronologic. Cititorul interesat poate astfel urmări evoluția poetică a acesteia, poate simți mai intens „violența” poemelor, a trăirilor prinse în construcții poetice riguroase. Altfel spus, era nevoie de un astfel de volum.

Spre deosebire de Anne Sexton, cu care împărtășește apetența pentru biografic, Sylvia Plath folosește din plin metafora în poezii, cu ajutorul căreia confesiunea este transformată într-o mărturisire a unui personaj straniu, dintr-o altă lume, o lume crudă.

În prefața volumului, Elena Ciobanu, al cărei doctorat a avut ca temă poezia Sylviei Plath, remarcă foarte bine că, în cazul acestei poete, nu confesiunea este cea care primează, ci „dorința de exorcizare a trecutului, de luare în stăpânire a prezentului, a unui discurs de putere prin care eul artistic să se poată autodelimita”. Sunt luate astfel în stăpânire diverse experiențe, mai plăcute sau mai puțin plăcute, experiențe care, în discursul poetic, sunt reinvestite cu noi sensuri, mai largi. Sylvia Plath însăși mărturisea într-o notație de jurnal: „Nu mă pot mulțumi cu colosala slujbă de a trăi”.

hughesplath

Universul poetic al Sylviei Plath este unul al disperării, al morții ca final ineluctabil, nimeni și nimic nu are vreo șansă, amintind într-o oarecare măsură de universul bacovian al descompunerii continue. Încă din primele sale poezii, acest motiv este evident. De exemplu, în poemul din 1956 „Cimitir de noiembrie”, orice metafizică/ religie salvatoare este anulată: „Aici/ putregaiul onest/ Desface cusăturile inimii și lustruiește osul/ Eliberându-l de vena fictivă. Când un schelet/ dezgolit/ Iese real la iveală, toate limbile sfinților amuțesc:/ Muștele nu văd sub soare nici o înviere”.

În moarte, în acea stare de nimic, se întâmplă toate metamorfozele eului poetic, acel exil „spre nici un bine”.

Probabil cel mai reprezentativ poem din acest punct de vedere este „Lady Lazarus” (1962), scris la persoana întâi, în care personajul, înzestrat cu nouă vieți, ca pisicile, se sinucide odată la zece ani. Moarte și renaștere, un ciclu fără sens, în care doar gestul suicidar are importanță, fiind transformat într-o adevărată operă de artă: „Dă giulgiul la o parte,/ O, dușman al meu./ Înspăimânt? -// Nasul, orbitele, șirul întreg de dinți?/ Duhoarea acră/ Va dispărea ca mâine.// Curând, curând, carnea/ Mâncată de hăul mormântului va fi/ La loc pe mine,// Iar eu, femeie zâmbitoare./ Treizeci de ani, atât,/ Și, ca pisica, pot de nouă ori să mor.//…A muri/ E o artă ca orice alt lucru./ O fac grozav de bine”.

Depresia este un pivot al poemelor lui Plath, un punct de reper care duce, într-o spirală fatală, spre moarte. Nașterea, renașterea nu sunt decât (noi) ocazii de a căuta finalul. Iubirea, și acesta e tragismul poemelor Sylviei Plath, nu are un rol salvator. Eul poetic, aici, este expresia negării vieții, chiar și în momentele ei sublime. Inconturnabil, personajul acestor poeme alese evocă cu fiecare ocazie, moartea, așa cum se întâmplă și în „Poem pentru o zi de naștere” (1962): „Oricum, anul ăsta nici nu-mi doresc vreun mare cadou./ La urma urmei, doar din greșeală sunt vie.//…Dar dă la o parte vălul, vălul, vălul./ De-ar fi moartea,// Aș admira adâncă ei gravitate, ochii ei veșnici./ Aș ști că ești serios.// Ar fi ceva nobil atunci, arb fi o zi de naștere./ Iar cuțitul n-ar face zgârieturi, ci ar intra// Pur și curat ca țipătul unui copilaș,/ Iar universul, de lângă mine, ar luneca”.

Poezia Sylviei Plath este una puternică, densă, cu transfigurări ale realului de o finețe rară, niște confesiuni care transgresează, la urma urmelor, limita biograficului. Prin tonul ei de incantație, această poezie este o invocare a neantului, a nimicului, aproape mistică, iar secretul vitalității ei constă probabil tocmai în acest paradox.

Sylvia Plath, Poeme alese, traducere de Elena Ciobanu, Paralela 45, Pitești, 2012

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *