Cum ar fi să te trezești într-o zi și să-ți dai seama că nu te mai recunoști, că habar n-ai ce vrei sau ce poți, să știi cu maximă luciditate că nu poți face ceea ce se așteaptă de la tine și că, de altfel, nici nu vrei? Să aflii că lumea în care trăiești este fondată numai pe minciuni, dintre care cea mai mare este viața? O viață care rănește la fiecare pas, care e menită să te dărâme în ciuda eforturilor pe care le faci de a i te sustrage, și care se termină, inevitabil, în moarte? Cum să mai poți dormi când devii conștient că totul este doar un drum de prost gust către final? Cam așa sună gândurile unui om bântuit de depresie. De unde vine depresia și cum se poate scăpa de ea? După cum aflăm din singurul roman al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă, apărut la Editura Polirom, depresia este rezultatul miliardelor de dorințe sfărmate, de idealuri neîmpărtășite combinate cu o sensibilitate aparte și o indecizie amorțitoare. Este un clopot de sticlă care-ți înhață ființa în aeru-i irespirabil. Care, după ședințele de șocuri electrice, se ridică puțin, însă nu ajunge niciodată să nu te mai amenințe, ci stă mereu suspendat deasupra ființei care se luptă cu toate puterile să supraviețuiască.


Sylvia Plath
s-a sinucis. De altfel, Clopotul de sticlă este, în mare parte, un roman autobiografic. Deși publicat sub pseudonim, în 1963, când volumul apare semnat de o anumită Victoria Lucas, povestea ne arată limpede că personajul principal, Esther Greenwood, este doar un alt nume al Sylviei. Asemenea protagonistei, și autoarea a beneficiat, la 19 ani, de o bursă de o lună care îi permitea să scrie la o celebră revistă de modă din New York.

Nici pe ea, cum nici pe Esther, această experiență nu a ajutat-o să treacă peste depresie, ba chiar dimpotrivă. Romanul începe cu relatarea știrii potrivit căreia judecătorii au dat verdictul în cazul soților Rosenberg care au fost condamnați la moarte prin electrocutare pentru spionaj. Cruzimea știrii o tulbură pe fata care nu reușește să găsească pe nimeni în peisajul newyorkez care să aibă o părere similară, toți fiind foarte înverșunați împotriva spionilor. Ruptura dintre protagonistă și lume se face simțită încă de la primele pagini. Nu este deloc de mirare că, atunci când ajunge să facă șocuri electrice în clinica psihiatrică în care este internată prima dată, își amintește de cazul Rosenberg.

Perioada newyorkeză este una a încercării disperate de a pune stăpânire pe sine. Fata, revoltată de bărbații misogini, care nu trăiesc cu amenințarea permanentă a unei sarcini, care își permit să le ceară tinerelor lor soții puritate în contextul în care ei nu o oferă la rândul lor, încearcă să găsească armele cu care să lupte împotriva nedreptății. Nu găsește însă decât noi motive de dezgust. Viața pe care încearcă cu disperare să o ia în stăpânire se dovedește a nu merita să fie trăită.

Disperarea față de zilele anoste, repetitive și lipsite de sens se materializează în momentul în care, în noaptea de dinaintea părăsirii marelui oraș, își aruncă pe geam toate rochiile scumpe și decadente pe care le achiziționase pentru petrecerile date de revista de modă. Astfel se vede nevoită ca în ziua plecării să ia haine de la altcineva, făcând parcă schimb de personalități în încercarea de a-și șterge din minte episodul din noapte precedentă în care aproape că a fost violată. Urmele de sânge de pe față continuă să-i amintească de brutalitatea animalică a bărbaților.

Ajunsă înapoi acasă, află de la mama ei că nu a fost acceptată la cursul de scriere creativă la care chiar voia să meargă, în ciuda faptului că, până atunci, nu avusese niciun eșec școlar. Ideea de a rămâne întrega vară alături de mama ei o înfioară. Sentimentul ratării devine din ce în ce mai puternic, făcând-o pe fată să nu mai poată dormi. O salvează ideea de a scrie un roman al cărui personaj principal să fie Elaine, căci acest nume avea tot șase litere precum al ei. Își dă însă seama că nu are cum să scrie bine pentru că ea nu a trăit, iar un autor care nu cunoaște viața nu are cum să nu fie plictisitor.

Decizia de a citi pentru licență se dovedește la fel de greu de dus la bun sfârșit, căci Esther nu mai poate nici măcar citi. În ziua în care conștientizează că nu mai poate nici măcar scrie o scrisoare, începe terapia. De la experiența nefericită a șocurilor electrice prost administrate ale doctorului Gordon și până la căutarea planului perfect pentru a se sinucide nu este drum lung. Numai că, chiar și atunci când o vrei, e destul de greu să mori. Tentativa cea mai bună a fost aceea de a lua o cutie întreagă de somnifere și de a se ascunde într-o parte dezafectată a casei, sugerând astfel întoarcerea în pântec. Este găsită însă și internată.

Toată partea finală a romanului surprinde prin cruzimea cu care pacienții clinicii de psihiatrie sunt tratați. Adevărate deșeuri sociale supuse unor tratamente empirice pe care niciun alt membru al societății nu îi mai poate înțelege sau tolera. Odată ajuns la psihiatrie, viața ta nu mai poate fi normală. Dar Esther se luptă să dea impresia că face progrese pentru a scăpa, pentru a-și redobândi libertatea. Chiar crede la un moment dat că se simte mai bine, că clopotul de sticlă s-a ridicat puțin și aerul este iar respirabil.

Într-o astfel de stare își pierde virginitatea cu un profesor de matematică pe care nu vrea să-l mai vadă după eveniment, el nefiind altceva pentru ea decât instrumentul care o ajuta să iasă din convenția socială impusă doar femeilor. Dezvirginarea este una atipică, căci fata se trezește că are o hemoragie intensă care o duce în spital, dând impresia că întreaga furie împotriva bărbaților și a societății s-a concentrat în cheaguri de sânge care trebuie lepădate.

În săptămâna de dinaintea interviului care urma să decidă dacă Esther s-a făcut suficient de bine cât să fie eliberată din clinică, una dintre prietenele ei care fusese la rândul său internată reușește să se sinucidă. Aceasta fusese îndrăgostită de Esther, ceea ce o face pe fată să vorbească despre lesbianism și homosexualitate, manifestări pe care nu le înțelege, în ciuda faptului că urăște bărbații.

Finalul romanului este sec. Esther intră în camera în care întreaga echipă de medici a sanatoriului o va intervieva. Nu știm cum decurge discuția, nu știm care va fi verdictul. Știm doar că clopotul de sticlă, deși s-a ridicat puțin, lăsând aerul să intre-n cușcă, continuă să-i atârne deasupra capului.

Un roman de o autenticitate șocantă, care își răscolește cititorii. O poveste neromanțată a vieții cu toate deziluziile ei, cu ironia care lasă impresia că ar ajuta, cu nopțile de nesomn în care degetele se înfig a disperare în carne. O scriitură lucidă și tăioasă. O carte care, în definitiv, schimbă viața.

 

2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *