Seria cărților de colecție pe care am început-o luna trecută continuă cu o rara avis a bibliofililor români: Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței, de Iordan Chimet, probabil una dintre cele mai frumoase cărți pe care le poți avea în bibliotecă

Și, totodată, una dintre cele mai greu de găsit: publicată la Editura Ion Creangă în 1972, cartea este (aproape) imposibil de reeditat acum datorită numeroaselor drepturi de autor care trebuie rezolvate. Ar fi o muncă titanică pentru orice editură care s-ar încumeta, dar, în mod sigur, acest efort ar face fericiți mulți cititori.

Cartea este structurată în 12 capitole, câte unul corespunzând fiecărei luni a anului (rebotezate după poemul lui Christian Morgenstern, Cum memorează un copil lunile anului) și fiecare cu „inocența” proprie: Jaguarie (Jocuri de copii), Zebruarie (Jocuri de poeți), Moartie (Aventura), Caprilie (Animale), Maidan (Orașul… și în oraș… casa), Juninca (Natura), Iulică (Circul), Augustos (Elegii pentru ființe mici), Viespembrie (Abece), Coptombrie (Ca să se supere oamenii – gravi, gravi, gravi / Și să se bucure copiii – mici, mici, mici), Norembrie (Țara de azur), Recembrie (Corpul omenesc).

Eu nu am această carte în bibliotecă, am avut-o o vreme împrumutată de la o prietenă (care, evident, ținea foarte mult la ea), însă mi-a fost imposibil s-o citesc efectiv. Pentru că nu e o carte pe care s-o poți citi cap-coadă, e o carte pe care o răsfoiești, cu care te joci, pe care o scoți din când în când din bibliotecă și, apoi, o lași să te aștepte. E imposibil de făcut un rezumat al acestei minunății realizate de Iordan Chimet. E aproape la fel ca atunci când încerci să povestești un vis: chiar dacă reușești să păstrezi o imagine clară a ceea ce ai visat, cuvintele nu sunt niciodată suficiente pentru a reda bogăția, insolitul și stranietatea pe care le simți.

Pornind de la cuvintele lui Constantin Brâncuși, „În clipa în care am încetat de a fi copii, am murit”, Iordan Chimet mărturisește în Cuvântul înainte că și-a propus să realizeze un volum în care să concentreze „puritatea, candoarea, ingenuitatea” – „Cenușărelese artei”, după cum le numește –, așa cum se găsesc în literatură și artă (din loc în loc, textele sunt presărate cu imagini alb-negru sau color). Un volum, născut din „trudă și puțină nebunie”, un volum „născut oarecum ca un cântec”, o odă adusă „purității sufletului omenesc” într-o vreme care avea cel mai mult nevoie de o astfel de aducere-aminte pentru că „nicicând inocența nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tâlcuiește rosturile lumii și întredeschide, poate, porțile fericirii”.

Inocențacare tâlcuiește rosturile lumii… e o lume întreagă de sensuri ascunse, bănuite, dorite, o lume de visuri și tăceri în această frază. Iar continuarea mi se pare de-a dreptul copleșitoare: „Și, uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărți, am putut descoperi acel moment unic, pe care la unii îl bănuiam mai degrabă decât îl știam, momentul adevărului, care este, credem noi, momentul purității. Și l-am aflat pe necunoscutul cântăreț, pe artist, fratele nostru dintotdeauna renunțând la onorurile și ispitele veacului, scriindu-și testamentul cu cuvintele simple ale lui Brâncuși, desenându-le cu vârful degetului pe nisipul spălat de valurile mării. Aceasta este, poate, forma eternității.”

Asumându-și arbitrariul selecției (inerent oricărei antologii), omisiunile imposibil de evitat și imposibilitatea de a găsi o formulă capabilă să garanteze exhaustivitatea, Iordan Chimet se consolează, totuși, cu ideea că a putut prin această antologie să contureze un spațiu posibil pentru lumea deschisă a inocenței.

Și există doar atâtea ordine posibile… multitudinea lor este un prilej de continuă fascinație a vieții și ar trebui să considerăm drept un privilegiu al lumii frumuseții posibilitatea ca operele și autorii, uneori independenți unii de alții, să plutească, liberi ca niște corăbii, pe apele vremii, îngăduind gusturilor să aleagă, să prefere, să dispună, cu un spirit de toleranță pe care l-am dori cât mai profund.”

Luându-și ca puncte de reper cuvintele lui Brâncuși și poezia-joc a lui Christian Morgenstern, Chimet trasează o hartă personală în această lume a visului și a inocenței, o lume în care hazardul e stăpân, o lume a combinațiilor improbabile, dar cu atât mai fascinante, o lume în care se vorbește în „limba universală a nevinovăției”.

De aici s-a născut, deși în locuri atât de îndepărtate ale Terrei, și fără a se cunoaște unii pe alții, lumea unică, compusă din aceleași materiale, organizată după ritmuri fundamentale, similare, populată de un număr restrâns de personaje, fără a-și schimba identitatea, caracterele, fizionomiile, trăind după aceleași legi și murind după același ritual – lumea purității.”

„Nu știu alții cum sunt…” deschide „Jocurile de copii” din Jaguarie, Buzatul lui Șalom Alehem încheie „Corpul omenenesc” din Recembrie, iar cercul este închis de o altă poezie a aceluiași Christian Morgenstern, Genunchiul.  În vis se întâlnesc Noul Paris al lui J.W. Goethe, Cântecul ursarului al lui Ion Vinea, Bivolii ce se hrăneau cu flori de Vachel Lindsay, Orașul de pe fundul mării, de Selma Lagerlöf, alături de desene semnate de Constantin Brâncuși, Paul Klee, Lucia Dem. Bălăcescu, Dino Buzzati, Vincent van Gogh, Eugen Ionescu sau Federico Garcia Lorca. Ca și întregul volum, această alăturare are o oarecare coerență, dar și o doză mare de hazard și de surpriză.

Cum spuneam, e imposibil să rezumi Antologia inocenței. Ca visul sau copilăria, este o carte ce trebuie privită cu uimire și prețuită pentru ceea ce este: o laudă adusă inocenței și spiritului creator uman. Este o carte ce îmbogățește bibliotecile în care se află, dar și visele bibliofile ale cititorilor care încă nu au răsfoit-o. Vă doresc să aveți răgaz câteva clipe în viața voastră de cititori în care să puteți răsfoi această comoară sau, măcar, câteva clipe în care să puteți visa la bogăția dintre paginile ei. Căci, se știe, „cărțile își au soarta lor. Iar uneori, din păcate, aceasta diferă de a celor care le iubesc” (Care Santos, Aerul pe care îl respiri).

chimet-7

chimet-6---Copy

chimet-2

chimet-3

chimet-8

chimet-4

chimet-9

chimet-10

chimet-12

20150709_130605

4 comentarii
  1. AvatarSorin

    Am citit articolul, este frumos, poate odata am sa ajung sa citesc si cartea, fiecare dintre noi meritam sa ne reintalnim cu copilul care am fost odata, ce minune ca putem face asta …
    Draga Laura,sa stii ca ai scris ‘lumi’ si Iordan Chimet a scris cu mana lui ‘luni’. Poate e bine in ambele feluri.
    Multumesc pt articol.
    Sorin

    Reply
    1. AvatarLaura Câlțea Post author

      Mulțumesc mult, Sorin, pentru observație, nu știu cum de mi-a scăpat o așa greșeală… Am corectat. Cartea e minunată, într-adevăr, și, măcar o dată în viață, ar trebui să ajungă în mâinile fiecărui cititor 🙂

      Reply
  2. AvatarVeronica Pavel Lerner

    Este o carte de o frumusete rara! Sunt in Canada din 1982, am luat-o cu mine si o deschid din cand in cand. E una din cele mia frumoase carti din lume!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *