Iarna decanului nu e o carte uşoară. Nu aş recomanda-o ca lectură de vacanţă decât în cazul unui scenariu mai izolat, de plecat prin munţi şi rupt legăturile cotidiene cu lumea – caz în care cartea îţi va confirma că nu puteai face o alegere mai bună decât să te retragi un pic.

Decanul este chiar Saul Bellow, iar iarna cea a anului 1977, când scriitorul american vine în România, împreună cu soţia sa Alexandra,  reputat om de ştiinţă în State, fiica profesorului Dumitru Bagdasar (cel care a creat şcoala română de neurochirurgie) și a doctoriței Florica Bagdasar. Vizita are un motiv cel puţin trist: mama Alexandrei (în roman Alexandra este Mina, iar mama ei Valeria) moare la spitalul Elias, iar perioada petrecută de soţii Bellow (în roman Corde) la Bucureşti vine la pachet cu privaţiunile, absurditatea şi atmosfera sinistră/comunistă.

Pentru americanul Bellow, “decanul” conştient de cât de putredă poate fi şi democraţia occidentală în anumite aspecte sociale ale ei (este exemplificată aici sălbăticia socială a oraşului Chicago), contextul gri şi totalitar nu e decât o continuare a unei lipse de “sănătate”, echilibru, sens a lumii în care trăim. Continuarea unei experienţe în care propriul “adevărul” te poate trimite cam spre acelaşi eşafod, în moduri diferite: în Chicago prin ridiculizare, umilire, izolare; în comunism prin persecutare, închisoare.

Însă Corde nu vine să spună nici un adevăr la Bucureşti – un oraş îngheţat, pe care lumina galbenă a serii îl face şi mai sumbru, cu oameni prelingându-se grăbiţi, cu sacoşe în mână, pe lângă zidurile afectate de cutremur. Vine doar să o îmbărbăteze pe Mina, care la întoarcerea în ţară este întâmpinată cu refuzul de a-şi vedea mama pe patul de moarte: cea mai mare parte a energiei ei se pierde în toate posibilele sfori trase pentru a-şi vedea mama la Elias, spital la formarea căruia medicul Valeria a contribuit foarte mult. Foşti medici instruiţi şi susţinuţi de părinţii ei, acum în poziţii înalte, nu pot face nimic pentru o “trădătoare” care a fugit peste graniţă şi mama ei căzută demult în dizgraţie. Aşa că Minei îi rămân insistenţa, epuizarea, rudele într-un dute-vino în apartamentul odată cochet şi burghez al mamei şi mătuşii ei.

Corde pendulează între mizeria acestui sistem şi veştile cazului său din Chicago. Pe scurt, decanul s-a dedicat unei investigaţii sociale asupra oraşului Chicago şi periferiilor, care l-a făcut să pună pe hârtie toate decepţiile sale legate de progres, umanitate, egalitate, adevăr etc. Reportaje cât se poate de sincere, cu  o mare încărcătură emoţională, primite însă cât se poate de prost. Pentru că atunci când într-o lume politically correct ieşi în faţă şi spui adevărul cu pieptul dezgolit nu faci decât să pozezi într-un poet ridicol, ori declasat, ori nebun. “Adevărul” nu se mai spune demult decât în anumiţi termini, cu un anumit gen de lobby şi formule prestabilite.

Dăduse un examen public de inteligenţă şi căzuse. Şi acum venea un om ca Alec Witt, care reprezenta puterea, un om calificat la acea înaltă şcoală a prefăcătoriei care e de obicei puterea. Corde aruncase o provocare acestei puteri a “lumii reale”, fără preparative prealabile şi fără să ţină cont de înalta prefăcătorie. Se expusese cu pieptul deschis. Şi în această zi mai mult decât oricând – în această zi în care Valeria zăcea la morga spitalului -, lucrul îl deprima cumplit pe decan. Dar, foarte ciudat, când valul de deprimare se retrăgea, dinspre orizontul îndepărtat şi înnegurat mijea ideea de a încerca încă o dată. Dar de data asta fă-o cum trebuie!

Ce mi-a plăcut cel mai mult şi motivul pentru care această carte trebuie citită este luciditatea şi fineţea cu care Belllow analizează graniţa dură dintre lumea personală şi lumea reală. Da, oricât de retrograde ar părea chestiunea subiectivităţii, a micii istorii, a adevărului personal, în momentul confruntării cu limbajul instituţionalizat al lumii reale, al puterii şi al prefăcătoriei “corecte” în sprijinul puterii, aceste limite, conexiuni, bruiaje trebuie foarte bine stăpânite, altfel te vei simţi un paria persecutat fără să ştii de ce. Corde cunoaşte foarte bine mecanismele de putere ale lumii reale, dar şi tensiunile şi frământările celei personale. Cu toate astea nu se poate abţine să nu provoace făţărnicia discursului corect, a cărui inerţie mestecă şi scuipă orice fără să-şi piardă timp cu prea mult discernământ, doar jaloanele sunt deja trasate.

Oamenii nu mai vorbesc azi despre nimic. Verbiajul discursului anulează cu totul trăirea experienţei.

O lume în care ţi se cere să fii corect şi exact, dar nu şi sincer. Intensitatea emoţiei, căutările tale şi adevărul descoperit te fac demn de compasiune ori cinism. Corde nu ar pregeta însă să-şi susţină în continuare “sincerităţile” într-un limbaj care pe toţi îi deranjează, însă întregul tablou pare destul de trist: asistă la moartea şi înmormântarea soacrei lui, nu poate să nu se gândească şi la propriul sfârşit, şi totuşi lucrurile, indiferent de sistemul în care te afli, sunt cam razna şi nu apar să se abată prea mult de la traiectorie.

Concluzia: întreaga omenire este afectată acum de o intoxicaţie cronică cu plumb. Disfuncţiile biologice, observabile mai ales la populaţiile avansate, trebuie considerate printre cauzele războaielor şi revoluţiilor. Tulburările mentale rezultate din otrăvirea cu plumb se manifestă în terorism, barbarie, criminalitate, degradare culturală.

Întreaga carte mi s-a părut un exerciţiu de umanitate faţă în faţă cu criza acestei umanităţi şi cu instituţionalizarea adevărurilor şi poziţiilor politically correct. Concluzia insinuată de savantul Beech este de departe cea mai blândă rezolvare a crizei umanităţii despre care vorbeşte Bellow: nu suntem razna decât pentru că ne-am cam intoxicat cu plumb, tehnologia bat-o vina. O explicaţie menită să calmeze spiritele şi să ne mai dea cumva o şansă.

Şi, pentru că în timpul şederii la Bucureşti, apare marele jurnalist Dewey Spangler, foarte eficace în captarea atenţiei lumii reale şi puterii ei, prieten din copilărie al lui Corde, şi pentru că urma să aibă un interviu cu domnul şi doamna preşedinte, nu puteam să nu citez replica acestuia de după întrevedere:

-Ieri am fost primit de domnul şi de doamna preşedinte, îl anunţă Dewey.
-Cum arată?
-El are un păr frumos, dar arată ca un poliţist agitat din filmele mute.

Cum spuneam, nu o pot recomanda drept o carte de vacanţă, dar musai pune-ţi-o pe listă pentru la iarnă. Are nişte profunzimi ale discursului şi interacţiunii umane pe care e bine să ştii să le analizezi sau e important să-l vezi pe maestrul Bellow făcând-o, cu răbdarea şi francheţea unui dirijor destul de încercat.

Un comentariu
  1. AvatarGeorge Milosan

    Putina lume stie ca Saul Bellow a fost bun prieten cu unul dintre cei mai mari caricaturisti- termenul exact este vignetist dar nu cred ca-l avem in romana: Saul Steinberg, nascut la R. Sarat, crescut la Bucuresti si plecat din tara la 20 de ani pentru a studia arhitectura la Milano. La inceputul anilor ’40 pleaca in State din cauza legilor rasiale ale lui Mussolini.Devine grafician si caricaturist si publica in New Yorker, Time, Life etc. Cu Alexandra Bagdasar- este si fiica Floricai Bagdasar- vorbea in romana.Lui Aldo Buzzi, scriitor italian si bun prieten din perioada milaneza, ii scria:,, ferice de tine ca ai o limba a ta in care sa gandesti si sa scrii. Eu nu am una dar de cate ori caut un cuvant , primul care imi vine in minte este in limba romana”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *