Prietenii noștri imaginari (Humanitas, 2015) este unul dintre minunatele volume apărute la Târgul de Carte Gaudeamus 2015, carte pe care o recomandam încă de atunci când era proaspăt ieșită din tipar. Între timp, am citit-o din scoarță-n scoarță, ba chiar am recitit-o fragmentar apoi. Că mi-a plăcut e puțin spus.
E o carte unică la noi grație ideii – tema prietenilor imaginari ai scriitorilor -, modului în care a fost concepută – prin contribuția a treisprezece scriitori -, diversității ei – stiluri și abordări variate -, dar și a „corpului” – arată foarte bine, are ilustrații, e ușoară, cu pagini groase ș.a.m.d. Interviul de față a pornit chiar de aici, de la experiența personală de lectură, de la interacțiunea mea cu volumul acesta inițiat și coordonat de Nadine Vlădescu.
Mi-am dorit mult ca dialogul cu Nadine să apară acum, înainte de Crăciun, tocmai pentru că, în secret, îmi doresc să aveți cât mai mulți Prietenii noștri imaginari sub brad. 🙂 Citiți rândurile de mai jos, așezați confortabil, lăsând sarmalele, curățenia sau mai știu eu ce alte urgențe de pe ultima sută de metri deoparte, și bucurați-vă Ajunul cu poveștile de aici.
Ce înseamnă că volumul „Prietenii noștri imaginari” este inițiat și coordonat de Nadine Vlădescu?
Înseamnă că după ce mi-a venit ideea de a face o carte cu povești despre prietenii imaginari ai scriitorilor, m-am pus pe treabă. Am făcut o listă și i-am propus cartea, cu ideea, tema și formatul ei, Lidiei Bodea, directorul general al Editurii Humanitas. Care a acceptat proiectul meu, zâmbind. Zâmbind pentru că i-a plăcut din start ideea și pentru că se întâmplă că avusese la rândul său un prieten imaginar, despre care a și vorbit ulterior la lansarea cărții și despre care sper că va mai vorbi și în scris într-o povestire, poate chiar într-un următor volum al Prietenilor noștri imaginari. Acest zâmbet încurajator al Lidiei Bodea, pentru care îi mulțumesc, a fost declicul care mi-a dat încredere și m-a făcut să zâmbesc la rândul meu. Ca dovadă că uneori cărțile se nasc din zâmbete.
Și-apoi, odată cartea întrezărită și proiectul ei ancorat într-o așteptare reală, a început procesul de coordonare propriu-zis, adică definitivarea listei scriitorilor, contactarea lor, invitația, explicațiile și lămuririle în legătură cu cartea și ce înseamnă ea, discuțiile (minunate) cu autorii, apropierea, așteptarea, tatonările, îndoiala, încrederea, surprizele, revenirea, replierea, mailurile, telefoanele, insistențele, toți pașii mărunți care țin de dansul delicat al gestionării relației de parteneriat întru creație care s-a născut între mine și autorii invitați. Apoi au venit bucuria primului text primit, anticiparea celorlalte, euforia de a le aduna pe toate ca într-un șirag prețios, liniștirea, siguranța că va ieși o carte frumoasă, atât în spiritul cât și în litera ei.
După ce s-au adunat toate textele, am gândit o structură a volumului, felul în care povestirile s-ar putea înlănțui astfel încât și cuprinsul să spună la rândul său o poveste, printre și dincolo de cuvinte, după cum observă și Tania Radu în textul de pe coperta a patra a cărții. Pe textele autorilor nu am intervenit aproape deloc, cu excepția câtorva sugestii sau consultări în privința aranjării unor porțiuni sau a găsirii unor titluri. Dacă am insistat cu adevărat în legătură cu ceva, a fost ca scriitorii să-și continue textele și să le mărească, să le lungească, deoarece voiam să aflu mai multe despre prietenii lor imaginari și despre poveștile lor, un semn bun, cred eu, pentru că dacă setea mea de a afla mai multe despre ei sporea cu fiecare pagină primită și citită, cred că și cititorii vor simți același lucru și vor citi cartea pe nerăsuflate.
„Numărul treisprezece mi-a purtat mereu noroc”
Cum ai ales cei doisprezece scriitori, ce criterii ai folosit? Și de ce l-ai ales pe cititorul, scriitorul și psihiatrul Augustin Cupșa să scrie postfața? ( Faină, de altfel.)
Nu știu dacă au existat dintru început niște criterii anume, a fost mai degrabă admirația mea pentru ei și pentru scrisul lor și credința în imaginația și în spiritul lor ludic, care să le permită să scrie povestirile din volum cu bucurie și încredere. Când am făcut lista inițială, aveam o bănuială că anumiți scriitori ar fi putut avea prieteni imaginari, despre care ar fi vrut să și povestească și, din fericire, nu m-am înșelat asupra lor. Un lucru pe care chiar l-am luat în calcul a fost tipul de scriitură practicată de ei, în sensul că am dorit ca volumul să aibă și texte de ficțiune și eseuri confesive, și texte grave și serioase, dar și ludice și amuzante, astfel încât paleta să fie completă. În plus, am căutat ca numărul de scriitori și de scriitoare din volum să fie echilibrat și să existe și poezie sau texte poetice și cred că pariul ăsta a fost câștigat.
Lui Augustin Cupșa i-am propus inițial să scrie o povestire și acceptase cu entuziasm, dar după un timp și-a dat seama că nu era mulțumit de ceea ce scrisese sau de punctul în care ajunsese povestirea lui, așa că, fiind și prins în alte proiecte care îi cereau toată atenția și concentrarea, a renunțat, din păcate. Ulterior, când cartea căpătase deja contur și ne apropiam de finalul întocmirii ei, m-am gândit că avea nevoie de o prefață, dar și de o concluzie sau un cuvânt de încheiere avizat și m-am gândit că tot el era cel mai nimerit om pentru asta, pentru că este și scriitor și psihiatru, deci ar fi scris din interiorul fenomenului, înțelegând foarte bine dublul proces de creație, al scriitorului și al plăsmuitorului prietenului imaginar, dar și din afara lui, ca cititor profesionist. O părere completă, deci, pe care a umanizat-o mult prin observațiile lui subiective și calde (faine, cum bine zici), care m-au bucurat, pentru că ele exprimau, dincolo de analiza cerută, entuziasmul lui de cititor căruia chiar îi plăcuse cartea, ceea ce pentru mine era cea mai bună recomandare și exact reacția firească și vie pe care aș fi vrut-o drept concluzie a cărții.
De ce ai ținut ca tu, inițiatoarea și coordonatoarea cărții, să fii cel de-al treisprezecelea scriitor, cu o proză tare simpatică despre Porcu?
Chiar crezi că aș fi putut să concep un volum despre prietenii imaginari în care să nu apară și Porcu? Ce i-aș fi zis apoi, cum m-aș mai fi putut vreodată revanșa față de el, prietenul meu imaginar?
A fost o întâmplare fericită că au ieșit treisprezece scriitori la număr, iar faptul că au fost chiar aceștia treisprezece a dus la un conținut pe cât de original pe-atât de echilibrat, pentru că povestirile se înlănțuie firesc, curg bine unele alături de celelalte, au—separat, dar și laolaltă—mai multe chei de lectură și ridică întrebări diferite despre multe subiecte: prietenia, jocul, sexul, moartea, singurătatea, copilăria, adolescența, raportarea la sine și la celălalt, etc. În plus, mie numărul treisprezece mi-a purtat mereu noroc și uite că așa a fost și de data asta.
Chiar așa, ne spui ce melodie preferată la fagot asculți cel mai des?
În primul rând, toate creațiile lui Porcu, pe care le repetă prin casă toată ziua și pe care uneori mi le repetă chiar mie, ca un prim, entuziast și fericit public ce-i sunt. În afara compozițiilor lui, foarte variate și neașteptate, cred că cel mai des mi-a cântat Pantera Roz pentru fagot, adică piesa lui Henry Mancini, The Pink Panther Theme (arranged for bassoon quartet), care a devenit melodia mea preferată la fagot. Asta și pentru că îmi orchestrează ritmul de lucru, încurajându-mă cu tonul ei foarte optimist și proactiv (o chestie care ține în general de muzica americană) și cu imboldul subtil repetat insistent de-atâtea ori („To do, to do, to do, to do, to do….ˮ) încât am înțeles foarte bine mesajul (asta și pentru că îmi place la nebunie să fac liste, mai ales cu ce (mai) am de făcut). Așa că atunci când n-am chef de lucru sau mă încăpățânez să procrastinez, e suficient să o aud sau să o fredonez eu însămi ca să mă pun instantaneu pe treabă.
„Prietenii noștri imaginari” este o carte foarte frumoasă, atât prin conținut, cât și prin design și ilustrații – a fost primul lucru pe care ți l-am spus când ne-am văzut la lansarea cărții lui Iulian Tănase, „Experimentul MAMATATA”. Cum ai construit-o? Ai știut exact cum voiai să arate? Cum ai lucrat cu Angela Rotaru, cea care este responsabilă pentru copertă și ilustrații?
Mulțumesc, mă bucur că spui asta și că îți place cartea cu totul. Am construit-o pas cu pas, plecând de la alegerea scriitoriilor până la revenirea asupra listei în momentul în care a trebuit să fac modificări, deoarece unii scriitori au fost nevoiți să se retragă pe parcurs, până la strângerea textelor, aranjarea lor ca într-un puzzle care să dea un fir narativ al cărții curgător și coerent, dincolo de diferențele de stil, subiect și voce ale povestirilor, apoi scrierea prefeței și postfeței și când tot conținutul a fost gata, am predat-o editurii și de-aici drumul ei a intrat în linie dreaptă.
Nu aveam o idee anume despre cum să arate, știam că mi-ar fi plăcut să fie o carte de un format potrivit, pe care să-ți facă plăcere s-o ții în mâini, tactilă, pe care s-o poți băga ușor în geantă, purta după tine, mânui, pentru că pentru mine cărțile sunt niște obiecte vii cu care lucrezi și pe care poți scrie, face însemnări, luându-le cu tine oricând. Știam doar că aș fi vrut o hârtie mai groasă puțin, consistentă, de culoarea untului, ceea ce s-a și întâmplat, hârtia chamois fiind și alegerea din start a Lidiei Bodea, cu care am discutat inițial aceste detalii.
Apoi au urmat, într-un timp record, deoarece partea grafică a fost făcută foarte rapid și eficient, ilustrațiile Angelei Rotaru, extraordinar de sugestive și de frumoase (trebuie să spun aici că în cursul unei discuții telefonice, doamna Ralian m-a întrebat cine avea să facă ilustrațiile și aflând că era vorba de Angela Rotaru, s-a bucurat foarte tare și mi-a spus să stau liniștită pentru că „este o artistă foarte talentată și desenele vor fi minunateˮ, ceea ce m-a bucurat, mai ales că nu-mi făceam oricum griji în privința ilustrațiilor, deoarece cunoșteam desenele Angelei Rotaru și nenumăratele coperte foarte reușite ale cărților Humanitas). Atunci când am predat fișierele cu textul integral și prezentările autorilor, am trimis, la sugestia Lidiei Bodea, și un fișier cu o scurtă descriere a fiecărei povestiri, pentru ilustrator, la vremea respectivă neștiind cine va fi acela sau aceea. Dar la prima întâlnire cu doamna Rotaru, am aflat că dumneaei citise deja cartea și știa bine personajele, așa că lucrurile au mers strună.
Surpriza mea cea mai mare a fost atunci când am văzut coperta, deoarece aș fi vrut-o tare mult albastră, dar nu îndrăznisem să cer lucrul ăsta, considerând că era mai bine să o las pe ilustratoare să-și facă treaba. Ei bine, coperta era albastră, cu watermarks (superimpresii de lac) elegante, prietenii imaginari întrezărindu-se în oglindă, ca și cum ar fi făcut cu ochiul și s-ar fi jucat de-a v-ați ascunselea cu cititorii. Ce să mai zic, sunt foarte mulțumită de cum arată cartea, iar Porcu e foarte fericit că cineva l-a desenat atât de bine, mai ales îmbrăcat în paltonașul lui preferat. Îi mulțumesc încă o dată Angelei Rotaru pentru frumusețea și ingeniozitatea ținutei grafice, așa cum îi mulțumesc și Marievei Ionescu, redactorul cărții, pentru redactarea fără cusur și sugestiile binevenite.
Fiecare prezentare a fiecărui scriitor din volum este inedită, le-am citit cu mare plăcere. Le-ai sugerat autorilor să încerce să se prezinte ludic sau poate tema i-a determinat să facă acest lucru?
Da, i-am rugat să se prezinte într-o cheie inedită, ludică sau originală, în ton cu tema volumului și cu povestirea fiecăruia. Mi-a făcut plăcere când le-am citit și am constatat că jucaseră jocul. Multe dintre textele prezentărilor mă emoționează, sunt lucruri în ele care au rămas nespuse în textele propriu-zise și care completează, printre rânduri și uneori cu niște detalii foarte personale, povestea fiecărui autor.
„Mi-ar face plăcere să-i cunosc pe prietenii imaginari ai multor scriitori români”
Întotdeauna când iau un interviu sau pregătesc o anchetă, pe viu sau virtual, mă simt privilegiată și sunt entuziasmată că eu sunt prima cititoare a acelui interviu sau a acelei anchete. Pe tine ce sentimente te-au încercat când ai început să primești și să citești texte de la autorii cuprinși în volum?
Bucurie, entuziasm, nerăbdare, curiozitate, și-apoi pe măsură ce le-am citit și-am intrat în lumile descrise de ei, euforie, melancolie, veselie, tristețe, nostalgie, dor, calm, visare, speranță. Da, și eu m-am simțit privilegiată să le citesc pe toate pe rând, cu atenție și anticipare, sorbind fiecare cuvințel, căutând chipul prietenilor imaginari printre cuvintele scrise, începând cu primul text pe care l-am primit, cel al Monicăi Pillat, Semnul de taină, care a devenit textul despre prietenii imaginari ce încheie cartea, deschizând larg—prin tema lui și prin felul în care este scris—poarta către cea mai frumoasă dintre lumile posibile, lumea imaginației bucuroase, fecunde, pline de vrajă, miez și bunătate.
Începi „Cuvântul înainte” spunând „Pentru că am avut întodeauna prieteni imaginari, curiozitatea mea față de prietenii imaginari ai altora există de multă vreme”. În afară de Porcu, ce alți prieteni imaginari ai avut și la ce vârste (dacă-ți mai amintești)?
Ei, sigur că-mi amintesc, nici n-aș avea cum să nu mi-i amintesc, pentru că nu m-ar lăsa ei! 🙂 Sunt câțiva, „câțivaˮ spre „câțiva mai mulțiˮ și n-o să-i dezvălui aici, pentru că poate îi strâng odată la un loc, ca și cum aș striga adunarea în careu într-o dimineață cu soare, și-i aduc să se prezinte singuri din paginile unei (alte) cărți. Deși nu-ți pot satisface acum curiozitatea și te rog să nu te superi, nu pot să nu mă bucur că ea a fost stârnită, sper să se întâmple asta cu cât mai mulți cititori ai cărții, nu atât față de prietenii mei imaginari de la diferite vârste, cât despre prietenii imaginari în general, despre cei din Prietenii noștri imaginari, firește, și mai ales despre fiecare prieten imaginar (uitat sau nu) pe care—sunt convinsă—mulți l-au avut, dar nu vor să-l mărturisească, din pudoare, teamă sau mai știu eu ce alt motiv neîntemeiat, ca toate fricile, bată-le să le bată. 🙂
Care ți-e cel mai drag prieten imaginar literar (al tău) sau din literatura universală a prietenilor imaginari (al altor personaje)?
Dacă te referi la personajele literare ca prieteni imaginari, atunci ar fi câțiva pe care aș putea să-i numesc aici. Cel mai drag n-aș ști cine ar fi, pot doar să-ți spun că am o feblețe pentru Lucas, personajul lui Julio Cortázar din Un oarecare Lucas și un fel de Kramer literar, dar și pentru Harap-Alb, pe care l-aș mângâia și-acum pe creștetul său de luminat crăișor, în clipele de îndoială (ale lui; în ale mele m-ar mângâia el pe frunte), că mi-ar plăcea să-i dau din când în când câte un telefon lui Mopete ca să-l întreb ce mai face și să-i spun că e totul bine și că nu, nu e timpul pierdut, că în copilărie mă fascina până la identificarea cu el căpitanul Ion din Legendă valahă de Alexandru Mitru, care rămâne cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori (nu mai știu exact câte, cred că douăsprezece), că în adolescență mi-ar fi plăcut ca Aramis, muschetarul abate iezuit (dar, ah-atât de-aproape de cele lumești), să-mi fie ghid al tuturor pasajelor secrete și întrunirilor conspirative din Paris, că acum mi-ar plăcea să iau ceaiul o dată pe săptămână— lunea, să zicem—cu Phileas Fogg și să discutăm despre toate cele, de la cursul lirei sterline la incredibila diversitate a speciilor de orhidee, trecând prin inevitabilul subiect al „timpului probabilˮ, după cum cred eu că s-ar exprima el, că alături de Jane Eyre și de Alice m-aș simți în siguranță chiar și noaptea prin pădure (fără lanternă, chibrituri sau telefon), dârzenia primeia și inventivitatea celei de-a doua ne-ar scoate sigur din impas, și că dacă Olguța ar fi ieșit din paginile Medelenilor și s-ar fi întrupat în viața mea, mi-ar fi fost cu siguranță o prietenă strașnică. Și uite, îi mai pun pe listă și pe pisica din Cheshire, cu care aș râde mult și bine (cred că și ea cu mine—sau de mine, în fine) și pe Baloo, cu care aș merge negreșit la pescuit duminica dimineața foarte devreme, fredonând împreună pe drum Nessun dorma.
Dacă te referi la prietenii (aproape) imaginari ai unor personaje literare, atunci primul pe listă e greierele Jiminy care-i servește lui Pinocchio drept conștiință—pentru că are ghetre, joben și umbrelă-baston, bate step și, mai ales, e curios, cinstit și cam excentric, așa cum trebuie să fie, în ochii mei, și orice scriitor veritabil.
La lansarea volumului Prietenii nostri imaginari de la Gaudeamus. De la stânga la dreapta, Florin Bican, Ioana Bot, Lidia Bodea și Nadine Vlădescu. Sursa foto
Prietenii tăi reali au prieteni imaginari și, în urma lecturii acestei cărți, au avut „curajul” să ți-i mărturisească?
Nu prea, din păcate nu mi-au povestit despre ei, nu mi i-au prezentat pe prietenii lor imaginari…Chiar așa, dacă-i au, de ce nu vorbesc despre ei? Hm…
Ce alte curiozități în ceea ce privește „intimitatea inocentă a imaginației unui scriitor” mai ai? Te gândești la vreuna ca la un posibil punct de plecare spre crearea unui alt volum? Sau te-ai gândit să continui cu un volum al doilea „Prietenii noștri imaginari”?
Da, m-am gândit să continui cu un al doilea volum, poate chiar și cu un al treilea ș.a.m.d, mi-ar face plăcere să-i cunosc pe prietenii imaginari ai multor scriitori români. Curiozități am destule—dacă m-aș descrie într-un cuvânt asta aș spune despre mine, că sunt curioasă, mereu gata să cunosc, să aflu lucruri, să înțeleg. Cine știe ce va mai urma, orice e posibil.
„În România ideea de prieten imaginar nu a fost dezvoltată în literatură până acum”
„… această carte este și o pledoarie pentru imaginație și pentru prietenie”. La modul ideal, ce ți-ai dori să „realizeze”, să provoace volumul de față?
În primul rând, să-i distreze pe cei care o citesc, să le facă plăcere. Cred că scopul principal al unei opere de ficțiune și-al unei povești este să distreze, să delecteze, în sensul englezesc de „entertainmentˮ, unul de bună calitate, firește. Dacă-ți petreci câteva ore din viață citind ceva care te absoarbe într-o altă lume sau care, dimpotrivă, te face și mai conștient de lumea reală, scoțându-i în evidență trăsăturile și detaliile la care n-ai fost foarte atent și pe care nu le-ai observat poate până acum, timpul acela e un câștig imens. Cred că cititul ar trebui să fie în primul rând o plăcere. Și orice text, dacă e bine scris, pe orice temă și oricât de departe de sfera intereselor tale (cu-atât mai bine uneori dacă e departe de acestea), te îmbogățește cu ceva.
Apoi, mi-ar plăcea dacă cititorii ar regăsi în poveștile din carte ceva din ei înșiși care poate s-a pierdut, gustul de-a te juca, de-a da frâu liber imaginației și creativității. M-aș bucura dacă personajele, prietenii imaginari (atât cei ai scriitoriilor, cât și scriitorii înșiși ca prieteni imaginari ai cititorilor, cu experiențele despre care povestesc), i-ar face să râdă, să zâmbească, să cadă pe gânduri, să se emoționeze, dacă i-ar face să viseze, să fie mai creativi, să se reîntoarcă la ei înșiși și la imaginația lor, la personajele pe care le-au inventat când erau mici sau nu chiar așa de mici, să creadă în lucrurile nevăzute, în dimensiunea magică a existenței, în imaginație, în întâmplare, în întâlniri, cu cărțile și personajele lor, cu ceilalți oameni și poveștile și creativitatea lor, în modul cel mai serios cu putință, dincolo de feeria jocurilor din copilărie.
În plus, mi-ar plăcea ca oamenii să vorbească deschis despre prietenii lor imaginari, mai ales că ăsta ar fi și un subiect de conversație interesant și amuzant. Cum cartea e și un cadou foarte frumos și potrivit pentru toți cei care cred în prietenie și imaginație, multe conversații pot porni de la ea, mai ales că poate fi citită pe multe paliere de lectură și poate genera multe discuții despre literatură, despre relația scriitor-cititor, personaj-scriitor, personaj-cititor și multe altele. Dar cred că cel mai mult și mai mult mi-ar plăcea ca această carte să ofere bucurie, așa cum și pentru mine facerea ei a fost o mare bucurie.
Mi-a plăcut mult cum ți-ai construit prefața, aducând câteva argumente pentru alegerea acestei teme a prietenilor imaginari, trecând apoi prin ce înseamnă această noțiune, când a apărut, încercările de definire a acesteia, psihologie, sociologie, reprezentările acesteia în literatură și film, relația scriitorului cu imaginația și un soi de concluzie, însoțită de mulțumirile aferente. Te-ai gândit vreodată să dezvolți subiectul, având în vedere scheletul „Cuvântului înainte”, într-o carte separată?
Mulțumesc, îmi face plăcere că apreciezi prefața mea, rememorându-i aici capitolele și înlănțuirea lor. Scriind acest argument introductiv, am vrut ca cei care nu erau familiarizați cu conceptul de „prieten imaginarˮ să aibă o călăuză la început, care să le deschidă ușa cărții, după care să se avânte ei singuri în conținutul povestirilor și să înțeleagă fiecare ce dorește despre prietenii imaginari, în funcție de imaginația și interesul propriu. Pentru că în România ideea de prieten imaginar nu a fost dezvoltată în literatură până acum și pentru că ea nu e mereu bine înțeleasă sau chiar uneori e confundată cu diverse alte lucruri, de la tulburări de raportare la realitate la patologii de-a dreptul, m-am gândit că a o face cunoscută prin intermediul artei unor profesioniști ai imaginației, scriitorii, e cel mai bun mijloc de a risipi nelămuririle și temerile adulților și de a-i determina să-și amintească și să vorbească despre prietenii lor imaginari. Ar fi interesant să dezvolt prefața într-o analiză mai aprofundată asupra literaturii cu toate jocurile ei și la fel de interesant ar fi—va fi, sper—ca seria să continue cu alte volume despre prietenii imaginari ai cât mai multor scriitori talentați.
La lansarea volumului Prietenii nostri imaginari de la Gaudeamus. De la stânga la dreapta, Lidia Bodea și Nadine Vlădescu. Sursa foto
În același cadru introductiv, spui că, în primă fază, câtorva scriitori le-a fost teamă să-și deconspire intimitatea povestind despre prietenii lor imaginari. Cum i-ai convins, totuși, s-o facă? (Între noi fie vorba, unii au cam trișat. 🙂 ) Și care au fost celelalte reacții pe care le-ai întâmpinat când le-ai propus năzbâtia aceasta scriitorilor?
Cei care au apărut în volum nu au fost deloc greu de convins, au acceptat cu toții invitația mea cu entuziasm și de aceea le mulțumesc încă o dată pentru încredere și deschidere. Atâta timp cât scrii bine și o faci cinstit față de tine însuți și față de cititorii tăi, fără sfori lăsate la vedere (dacă nu cumva fac chiar ele parte din spectacol) și fără artificii lipsite de substanță, cred că totul e OK, chiar dacă te mai ajuți de mici trucuri. Dacă în dragoste și în război totul e permis, de ce n-ar fi și-n scris? Mai ales că și rimează :). Iar în afară de entuziasmul autorilor prezenți în volum, celelalte reacții despre care mă întrebi au fost temerile sau ezitările celor care nu au participat la el până la urmă, datorate mai ales lipsei lor de timp, dar sper ca această carte, așa cum se prezintă ea, să fie suficient de convingătoare ca să-i determine pe cei care au preferat să stea deoparte de data aceasta să facă un pas în față la apelul următor, cel pentru volumul al doilea.
Care a fost cea mai mare temere de-ale tale în ceea ce privește „Prietenii noștri imaginari”?
Că n-o să apară sau că până la urmă scriitorii vor alege să nu mai povestească despre prietenii lor imaginari, cum s-a întâmplat cu câțiva pe parcurs. Dar am avut încredere și am crezut în continuare în carte și în subiectul ei și iată că lucrurile s-au aranjat for the best până la urmă, de-aceea pot spune acum că sunt foarte mulțumită de rezultat.
„Cred în valoarea și frumusețea tuturor textelor din carte”
Înainte de a spune povestea prietenului său imaginar, Florin Bican recomandă o foarte scurtă biografie pe această temă. Tu ce recomandări ai avea pentru noi?
Cele pe care le-am făcut, indirect, în prefață, vorbind despre prietenii imaginari în literatură și film: Pobby și Dingan de Ben Rice, o carte tulburătoare în puritatea ei, Uncle Wiggily in Connecticut (Sărmana gleznă scrântită), povestirea lui J.D. Salinger din volumul Nouă povestiri, unul dintre cele mai bune volume de povestiri ever, după părerea mea, Harvey, piesa hilară a lui Mary Chase, după care s-a făcut și un film cu James Stewart pe care nici un hipster îndrăgostit de cele mai cool filme vechi nu-l va rata, Where the Wild Things Are de Maurice Sendak, o feerie de-o frumusețe nepământeană, Calvin and Hobbes, solarele benzi desenate ale lui Bill Watterson sau mai iernaticii Winnie-the-Pooh de A.A. Milne și Un urs pe nume Paddington de Michael Bond. Și, într-un registru la fel de ludic, Bunbury, personajul lui Oscar Wilde, din The Importance of Being Earnest (Ce înseamnă să fii onest).
Dar, cum toate personajele literare preferate pot fi văzute ca niște prieteni imaginari, cred că orice cititor atent și cu inima trează își va face cu ușurință prieteni imaginari în paginile cărților, cu condiția să continue să citească.
Te-ai împrietenii cu prietenii imaginari ai scriitorilor din volum? Este vreunul cu care ai conversat apoi pe îndelete sau vreun nemulțumit? 🙂
Absolut, cum altfel? (Deși poate nu am ajuns chiar cu fiecare dintre ei la același nivel de cunoaștere și intimitate.)
Cum eu a trebuit să fac tot timpul legătura între scriitori și prietenii lor imaginari, mărturisesc că atunci când mă duceam la masa prietenilor imaginari (cea despre care vorbeam la finalul prefeței, aceea mare, luminată, animată, magică), venind de la masa scriitorilor (și aceea la fel de luminată și de însuflețită), mai zăboveam din când în când mai mult acolo, tocmai ca să-i cunosc mai bine, așa că împrietenirea cu ei a urmat firesc.
Dar, și cred că o să-ți placă asta, se întâmplă că pe unul dintre prietenii imaginari din volum l-am cunoscut cu mult înainte ca el să ajungă la mine trimis de prietenul său real, scriitorul care l-a imaginat. E vorba de căpitanul Scott, „cowboy-ul din lacrimăˮ și prietenul imaginar al lui Marin Mălaicu-Hondrari (lui Marin nu i-am spus încă asta, va afla pe această cale…), pe care eu l-am cunoscut de-adevăratelea în timpul unui zbor cu avionul în interiorul Americii, de la Charlottesville la Atlanta, în ianuarie 2009, întâlnire despre care am scris în reportajul de călătorie Despre pragmatism, naivitate și emancipare în America, publicat în revista Dilemateca, în numărul din martie 2010.
Era un cowboy veritabil—cu cizme de piele cu vârf ascuțit, cu inele groase de-argint, ochi albaștri visători pe chipul ars de soare și-aproape imobil în duritatea lui masculină—pe care-l chema Scott Price și care, după ce străbătuse America în lung și-n lat drept comis-voiajor, visa la bătrâna Europă cu Elveția ei de basm invernal în care ninge tăcut și molcom și-atât de departe încât rămâne un vis. Am avut atunci, în acea seară înghețată de ianuarie în care se înnoptase deja și noi așteptam de o oră, neliniștiți și fixați în centurile scaunelor din avion, să decolăm înspre sud, o conversație candidă și surprinzătoare pe care n-am uitat-o și care și-acum mă face să zâmbesc. Citind, cu uimire crescândă și cu un zâmbet din ce în ce mai larg, povestirea lui Marin, l-am recunoscut imediat pe căpitanul Scott și i-am transmis în gând salutări. Trebuie să vorbesc cu Marin despre asta, cine știe, poate căpitanul Scott își mai aduce și el aminte de zborul acela.
Cât despre toți prietenii imaginari din volum, nemulțumiți nu știu să fi fost printre ei și nici nu cred că aveau vreun motiv de nemulțumire, în fond, au apărut cu toții pe coperta cărții. Aș zice că sunt sau ar trebui să fie chiar fericiți.
Știu că e puțin nedrept, dar ce fragment din tot volumul acesta minunat ai alege (și de ce) pentru a convinge un potențial cititor să se apropie de carte și să o achiziționeze?
E puțin nedrept, într-adevăr :). Nu cred că aș putea alege un singur fragment dintr-un singur autor, fără a-i nedreptăți pe ceilalți scriitori și prieteni imaginari deopotrivă. Și asta nu în numele politeții sau diplomației, ci pentru că pur și simplu cred în valoarea și frumusețea tuturor textelor din carte, astfel încât îmi e imposibil să aleg un singur fragment reprezentativ. Pentru că după aceea aș mai adăuga unul și încă unul și tot așa, aș pune toată cartea aici în interviu.
Și-atunci, ca să răspund totuși întrebării tale, am să le propun cititorilor următorul lucru, pe care îl fac și eu adesea când mă gândesc dacă să cumpăr o carte sau nu, mai ales o carte despre care nu știu multe lucruri și pe care vreau s-o las să mă surprindă. Deși, dacă au ajuns cu lectura interviului nostru până aici, sper că cititorii vor fi aflat deja foarte multe despre Prietenii noștri imaginari și se vor fi hotărât deja să o citească. Dar, dacă mai sunt cumva îndoieli, vă pot recomanda următoarea metodă:
Intrați în prima librărie unde există Prietenii noștri imaginari, (sigur, o puteți cumpăra și online, dacă v-ați hotărât deja), luați cartea în palme, atingeți-o, treceți-vă buricele degetelor ușor peste coperta ei până simțiți, chiar înainte de-a le vedea, contururile lucioase, în relief, semnul prezenței prietenilor imaginari care așteaptă să-i descoperiți, deschideți-o, răsfoiți-o, mirosiți-i hârtia grea de parfumul literelor săltărețe și-apoi, dintr-o dată, închideți ochii, luați-vă avânt, deschideți din nou cartea, larg și brusc, la o pagină oarecare, orice pagină, la întâmplare, și plonjați, da, da, îndrăzniți să plonjați în ea, la fel cum ați face-o vara la mare, de pe o stâncă direct în valurile albastre, arcuindu-vă simțurile în zbor sub soarele bucuriei de a povesti, cum fac cei care sar de pe stâncile de la Acapulco în apa strălucitoare de dedesubt, în chiote de fericire sau cei care plonjează într-un vis frumos, înotând apoi cu voluptate în apele lui limpezi. Și după ce veți fi deja înăuntru, plecați-vă privirea și citiți pagina în care ați nimerit. Și gata, asta e, nu mai există cale de întoarcere, you’re in. Vă va prinde și vă va bucura și veți continua să citiți oriunde vă veți fi găsit (ar fi bine să ochiți întâi și-un fotoliu, pe-aproape). Sigur, puteți rămâne să înotați în apele ei chiar acolo și să citiți toată cartea în librărie (s-ar putea să produceți o mică inundație, bălăcindu-vă ore în șir, atenție la librarii mai vigilenți!), dar ar fi păcat să n-o luați cu voi când plecați, pentru că veți vrea să vă reîntoarceți, să recitiți, să zăboviți din nou asupra poveștilor, cuvintelor și imaginilor ei și veți mai vrea, desigur, s-o faceți cadou tuturor prietenilor voștri, de Crăciun, de ziua lor sau oricând, în orice zi veți vrea să faceți cuiva o bucurie, celor dragi, prietenilor de-acum sau celor care vă vor deveni prieteni după aceea sau pur și simplu oricărui necunoscut aflat în așteptarea unei cărți frumoase și originale.
Îți mulțumesc, Eli, pentru acest interviu sprințar și voios, Crăciun Fericit ție și cititorilor Bookaholic și tuturor prietenilor cărților și ai prietenilor imaginari! 🙂
