Cea mai recentă carte a lui Cristian Fulaș, Cei frumoși și cei buni, e alcătuită din cinci nuvele care, la prima scrutare, nu par să se armonizeze în vreun fel. Lucrurile sunt, însă, ceva mai complicate.
În prima nuvelă, 50 de bani, Eva, prolifică profesional, dar cu o căsnicie falimentară, intră într-un soi de criză nervoasă după ce, aparent, soțul ei îi ia una dintre monedele de 50 de bani pe care ea le colecționa cu religiozitate. Iată debutul acestei crize: „Tu ai luat moneda, știu, tu! Numai tu puteai fi! Dă-mi-o înapoi, spune vocea cu o pasiune greu previzibilă în imaginea pe care o oferă. Că suferă, e mai mult decât evident, dar vocea ei e atât de suavă, imploră, iubește. Pe cine, Pavel nu-și dă seama. Ar vrea să creadă, fiind o zi minunată din viața lui, că pe el. Dar: o cutie de farduri îi trece razant pe lângă cap, un cap care sigur nu e al lui se lovește cu putere de comoda cu farduri, apoi același cap spune: Dacă nu-mi dai banii mei înapoi te omor, nenorocitu dracu!”. Desigur că e greu să nu sesizezi absurdul situației. Dusă la spital, Eva moare în timp ce soțul ei începe o aventură cu o femeie ceva mai blândă, ceva mai iubitoare, iar moartea soției nu e altceva decât un simplu dat biografic.
Povestea utopică din Agenția rupe complet ritmul din începutul cărții, punându-ne în față o lume pe care, dincolo de metaforele inerente unei utopii, o recunoaștem la perfecție. Cei cinci agenți din nuvelă au, ca motto-uri călăuzitoare devize ca: „Orice rău făcut celorlalți e justificat; Tăcerea e cea mai bună armă, de preferat oricărei alte forme de violență; Numai noi putem prospera, restul trebuie să conlucreze pentru succesul nostru”, ajungând până la „numai minciuna aduce gloria. Aceste patru cuvinte stăruiau pe ecran în timpul ședințelor, dar nu erau niciodată rostite”.
Excelentă este nuvela intitulată Liniștea, monolog interior al unei femei bolnave, în pragul morții, care, incapabilă să mai comunice cu cei din jur, se dedică unui solilocviu lancinant: „Ia-mi o carte, ia-mi mai multe cărți și o să mă simt din nou om, măcar câteva ore pe zi o să vorbesc cu cărțile, pe ele le aud, apoi o să veniți voi și o să-mi scrieți pe tăbliță și o să vă aud, îmi amintesc vocile voastre, știu cum vorbiți, știu cum respirați, de fiecare dată când scrieți în capul meu se formează, în mod ciudat, o formă de voce”. Ce-i reușește aici lui Fulaș e să realizeze un melanj de voci în interiorul unui discurs altminteri monocord.
Dacă povestirea anterioară traversa o zonă a extremului dramatism, urmează un text care, deși pune o problemă morală, e relatat cu extremă detașare. Giovanni (sau, mai exact, Ionel), emigrat în Ialia, se alătură unui grup de interlopi și reușește ce și-a propus de la bun început: câștigă bani. Dar există și reversul medaliei – se vede obligat să omoare un om, chestiune care-l face să-și reseteze, după unele ezitări, parametrii etici: „Giovanni privea noaptea din spatele geamurilor și noaptea îl privea pe Giovanni din interiorul lui, îl sufoca”. Deși aici se vede cel mai limpede, fiecare text din volum are o dimensiune etică.
Textul care încheie volumul, În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă e, sub masca stilului epistolar, o dare de seamă teoretică. Sigur, nu putem ocoli apetența autorului pentru teoria literară. Peste tot în volum sunt diseminate strategii textuale pe care, de dragul bunelor practici, prefer să nu le „divulg” aici. De ajuns să spun că fiecare dintre aceste texte compozite mizează pe voci și stiluri diferite. De unde și impresia unui dodecafonism literar.
Cei care știu primele două romane ale lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine și După plâns, n-au cum să nu observe reorientările și resemantizările din scrisul lui. E vorba în primul rând despre renunțarea la persoana I, chestiune despre care vorbește autorul în această ultimă proză-eseu.
Cum spuneam, obiectiv vorbind, cele cinci texte care alcătuiesc volumul lui Cristian Fulaș nu comunică între ele. Nici tematic, nici stilistic. Și totuși, e greu de crezut că nu există absolut niciun fir conductor care leagă aceste nuvele. La urma urmei, cine sunt cei frumoși și cei buni? Frumusețea și bunătatea sunt, de fapt, suspendate și întoarse la antipod în cartea lui Cristian Fulaș. Să luăm un pasaj din coda volumului: „Poate tragicul, azi, nu mai ține de om. Poate ține de financiar, poate că ar trebui să urmărim mai atent reacția la căderea burselor și valurile de comentarii care decurg de acolo. Poate ar trebui să fim atenți cum, totuși, sărăcirea celui bogat e tragică, cum distrugerea lucrurilor scumpe devine tragedie. […] Dispariția lucrului e tragică, moartea unui om e simplă statistică. Motiv de numărătoare, nicidecum de suferință”.
Ca în sistemul sunetelor enarmonice, care sună la fel, dar au denumiri diferite, prozele care alcătuiesc acest nou volum al lui Cristian Fulaș împart un son comun. E vorba, la urma urmei, despre o franchețe care se păstrează intactă pe tot parcursul lecturii. Textele sunt frisonant de exacte și dau seama despre lumea de azi, însă primordial rămâne întotdeauna stilul.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
