Nu o să vă mint, „Viaţa e vis” al lui Dragoş Galgoţiu de la Teatrul Odeon nu e un spectacol uşor. Nu e menit pentru relaxare sau pentru amuzament. Trebuie să îţi placă foarte mult să descoperi „hinturile”, să iubeşti intertextualitatea, să apreciezi faptul că nu ţi se oferă pe tavă interpretarea. Şi, mai mult, să nu fii din genul celor care spun „iar au măcelărit ăştia textul clasic”, fără să vadă că acea „măcelărirea” este, de fapt, o prelucrare inteligentă a textului original (mă întreb oare câţi dintre cei care spun asta despre „Viaţa e vis” chiar au citit piesa lui Calderon). Evident, nu vorbesc acum despre experimente teatrale în care se ironizează până la extrem textul de plecare. În acest caz, Dragoş Galgoţiu resuscitează pentru publicul larg un subiect extem de interesant (dar restrâns mai degrabă la aria studenţilor la Litere şi Limbi străine), cel al vieţii ca vis.

„Viaţa e vis” („La vida es sueño”, 1653) a lui Calderon de la Barca e o piesă barocă, iar Dragoş Galgoţiu nu numai că păstrează elementele specifice, dar le şi amplifică: pentru a accentua ideea că realitatea pe care o percepem ca fiind verosimilă poate fi, de fapt, o iluzie, regizorul apelează la elementul dublului (din nou, element baroc). De parcă viaţa nu era şi aşa suficient de visată, dublul, în acest spectacol, este reprezentat de trei visători (Marius Stănescu, Nicoleta Lefter, Gabriel Pintilei), care „visează” povestea prinţului Segismundo (Istvan Teglas). Acesta fusese încarcerat de propriul tată, regele Basilio (Dan Bădărău), care citise în astre că fiul său, dacă ar fi moştenit tronul, ar fi fost un om crud, rău, care avea să aducă numai nenorociri ţării.

Mai crud este însă jocul pe care îl face regele: pune ca Segismundo să fie adormit şi adus din turn în palat, unde, la trezire, i se spune că totul a fost un vis, că a visat că este încarcerat, când, de fapt, el este prinţul moştenitor. Dacă are să fie crud şi violent, spune regele (Dan Bădărău ideal ales pentru vocea sa în acelaşi timp gravă şi patetică), atunci îl vor adormi din nou şi îl vor retrimite în turn, unde i se va spune că viaţa regală a fost, de fapt, un vis.

Întrebarea care se ridică foarte clar din spectacolul lui Galgoţiu este: cum oare poţi să te aştepţi la un comportament milos şi bun, când tu nu ai oferit decât cruzime şi ai retezat de la început orice şansă? Poţi oare să te aştepţi de la un om pe care l-ai condamnat la stadiul de bestie (de altfel, Segismundo aşa şi apare pe scenă: ca un animal, având gura prinsă într-o bară de metal, ceea ce îl împiedică să vorbească normal) să devină mai uman decât aşa-zişii nobili? În conflictul dintre liberul arbitru şi „ceea ce e scris în stele” e clar înspre ce direcţie trimite spectacolul: adevărata iluzie e că iei drept adevăr imuabil ceva ce este inevitabil nestatornic, anume modul în care o fiinţă poate evolua de-a lungul vieţii, bazându-te pe superstiţii şi semne „divine”.

Manierist şi flamboaiant, tipic pentru regia lui Galgoţiu („Portretul lui Dorian Gray”, „Epopeea lui Ghigamesh” şi mult-aclamatul „Hamletmachine”), spectacolul „Viaţa e vis” e o combinaţie între teatrul bazat pe text (aşa cum se întâmplă în preluările după scrieri clasice) şi cel pe imagine şi senzaţie (imagini foarte puternice, uneori şocante create de jocul unor personaje, cum este Istvan Teglas în rolul lui Segismundo, şi alteori foarte fine, subtile, cum este dansul Ioanei Marchidan, în rolul Rosaurei, şi chiar joaca dezinvoltă a visătoarei interpretate de Nicoleta Lefter).

Şi, pentru că tot suntem în post-postmodernism, Galgoţiu nu ezită să se joace cu trimiterile intertextuale, cum sunt inserturile din Dante şi Petrarca: de pildă, Rosaura recită sonetul „Cu cât sunt mai aproape de cel din urma ceas” al lui Petrarca, foarte potrivit în context:

„Cu cât sunt mai aproape de cel din urma ceas/
Ce numai el scurtează mizeria umană/,
Cu-atât vad ce grăbit e al vremii ager pas/
Şi să mai sper în vreme e amagire vană”.

[…]

Coloana sonoră completează şi ea acest joc post-postmodern: spectacolul se desfăşoară pe muzica tristă şi profundă a lui Shigeru Umebayashi, „Yumeji’s Theme”, din filmul „In the Mood for Love”.

Foto: Teatrul Odeon

Un comentariu
  1. Avatarscorchfield

    Ghigamesh = Ghilgamesh = Ghilgameș, nu de alta, dar să nu fie vreun disperat să caute și să nu găsească (sic!)

    Poze faine, text săritor – mi-a plăcut!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *