Mohorâtă, ameninţătoare, asemenea unui monstru preistoric, vechea cazemată germană stă încă în picioare pe faleză. Un tânăr marginal ce-şi duce veacul prin tunelele despre care se spune că o leagă de mare e găsit fără viaţă pe cupola ei, cu trupul brăzdat de tăieturi. Trei muncitori de pe şantierul unui bloc ce urmează să fie înălţat peste cazemată dispar fără urmă unul după altul. Inspectorul Adamescu este infiltrat în zonă pentru a ancheta sub acoperire straniile evenimente. Sub pojghiţa realităţii mizere a unui mic cartier de la malul mării, tânărul poliţist descoperă o lume fabuloasă, populată de personaje ca Olube, Borhot, Liţoi, Baban, Turcoaica, femeia fără vârstă, sau Coco, proxenetul fără buze. Poveştile lor fantastice conturează treptat istoria bătrânei fortificaţii, asupra căreia pare să plutească un blestem şi a cărei influenţă asupra lumii ce o înconjoară este departe de a fi luat sfârşit.
„Din momentul în care necunoscutul Tudor Ganea a dat gata cea de a doua povestire consecutivă (şi impecabilă) la Cursul de scriere creativă, am avut o revelaţie. Tonul sigur, stăpînirea cuvintelor, complicaţia clară şi subtilă a subiectului, viteza cu care patina pe suprafaţa alunecoasă a textului, fără să cadă în ridicol sau emfază, senzaţia de plin şi gol pe care izbutea s-o transmită, amestecînd timpurile, realitatea, amănuntele, mi-au spus că am de a face cu un fenomen. Tudor Ganea e stăpînul unui domeniu. Şi-a construit o lume fantastică, dar pipăibilă şi recognoscibilă, pînă în momentul în care misterul tulbură apele, în perimetrul Constanţei şi al mării. Acolo se plimbă, fără să perceapă realitatea înconjurătoare şi fără să elibereze secrete întunecate, personaje memorabile. Fiecare are o identitate precisă, fiecare are o poveste care trebuie spusă – deşi nu o să ştii niciodată care e adevărul adevărat. Acest debut ar trebui notat de critică în carneţelul de bal. E un mare talent.” (Florin Iaru)
„Tudor Ganea surprinde prin faptul că, deşi aflat la prima carte, stăpîneşte perfect tehnicile narative, are tensiune, ritm, povesteşte cu forţă şi, mai ales, ştie cum să gliseze în chipul cel mai natural elementele fantastice în real (sau invers) într-o lume a cărţilor tot mai invadate de un neorealism sufocant. O carte care merită din plin să fie citită, un autor care cred că va avea o frumoasă carieră literară.” (Răzvan Petrescu)
Volumul se va lansa miercuri, 29 iunie, de la ora 18:30, la Cărturești Verona. Mai multe detalii aici.
„Cazemata”, de Tudor Ganea – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
216 p.
Borhot intră în bar, luă trei beri din frigider şi le trânti pe prima masă de pe terasă, acolo unde trei tineri fără tricouri fumau ţigări din acelaşi pachet. Cei trei transpirau abundent. Sudoarea le aluneca în dungi subţiri pe coaste şi se strângea în două pete stânga-dreapta pe elasticul pantalonilor scurţi. Ţânţarii îi tot ciupeau şi tinerii îşi dădeau palme zgomotoase unul altuia, încercând să omoare insectele. În afară de zgomotul palmei celui ce omora ţânţarul şi ţipătul urmat de înjurătura celui pe pielea căruia insecta fusese strivită, nu se mai auzea nimic. La mesele din spatele barului, luminate de un bec chior, îşi beau berile în linişte pescarii de guvizi. Nu-şi vorbeau şi nici nu se uitau unul la altul. Fumau, iar vârfurile roşii ale ţigărilor se aprindeau şi se stingeau unul după altul, luminându-le pentru câteva clipe mustăţile cărunte şi obrajii neraşi. Dinspre mesele lor venea un miros puternic de scoici moarte şi peşte stricat. Ascunşi în clarobscurul pergolei de lemn, pescarii păreau nişte statui cărora cineva le înfipsese câte o ţigară aprinsă între buzele tari, de ipsos. Când îşi duceau sticlele la gură şi înghiţeau berea, mecanica gestului repetitiv – şi lipsit parcă de elasticitatea vieţii – îi făcea să pară nişte complicate mecanisme greoaie, manevrate prin sfori de un sistem de scripeţi montat sus, pe cazemată. Apoi, câte o astfel de statuie cu formă umană părea să prindă viaţă, se ridica de la masă, punea banii sub scrumiera plină de mucuri şi pleca, clătinându-se greoi printre mese şi nesalutând pe nimeni. […] După ce şi ultimul pescar plecă în linişte de pe terasă târând cu el mirosul de scoică putredă, Borhot se opri în faţa celor trei tineri şi le spuse ferm, privind înspre berile de pe masă :
— Gata. Astea sunt ultimele. Închid.
Apoi dispăru în bar şi stinse lumina de pe terasă. Cei trei tineri se pomeniră dintr-odată în întuneric şi începură să înjure. Îşi scurseră berile, proptiră banii sub scrumieră şi plecară cu tricourile aruncate peste umerii transpiraţi şi pişcaţi de ţânţari. Din când în când, câte unul întorcea capul înspre barul Cazemata:
— Ce drecu’ o fi cu Borhot?
— Nu ştiu, bă. Are supărare în el.
— De-o lună-i aşa. Nu?
— Cam aşa. Păi, nu ne minţea el acu’ o lună c-a-nfiletat-o pe Turcoaica? Era plin de caterincă. Acu’ nu mai zice nimica. Ne mai dă şi afară, futu-l în guriţă de bulangiu.
— Exact, fix acu’ o lună. Păi a doua zi după aia, nu l-a spălat cu furtunu’ pe nea Baban?
— De-atunci e aşa.
— Cam de atunci.
— Tu erai, Belgine, când l-a adus Olube pe nea Baban?
— El nu voia, eram la o masă mai din spate. El, adică Borhot. Vă zic io, c-am văzut bine: Olube l-a adus pe nea Baban mort, plin de noroi. Îl ţinea pe braţe. Şi l-a pus pe treptele de la bar. Borhot a strigat că cică să-l ducă în stradă, să nu-i murdărească pe lângă bar. Atunci era Olube să se repeadă în el. Doar s-a uitat Olube urât, şi Borhot a montat imediat furtunu’. Până a venit Salvarea, el a ţinut jetu’ pe mort.
— Cine ?
— Cum cine? Borhot. Şi-n timpu’ ăsta, Olube îl dezbrăca şi-l curăţa pe nea Baban. Să vezi cât noroi se strânsese în faţă la bar! Valuri-valuri. Au ieşit femei, vecini pe la geamuri.
— Gata. S-au dus toţi din familia aia. Blestem, tăticule, blestem!
Despre Tudor Ganea
Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) a absolvit în 2008 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi este arhitect. În clasa a X-a a scris prima sa povestire, care i-a adus locul I la un concurs de proză între liceele din Constanţa, la care fusese înscrisă fără ştirea lui de către profesorul său de limba şi literatura română. De atunci a început să scrie – în special povestiri – şi nu s-a mai oprit timp de 15 ani. În toată această perioadă a fost însă unicul său cititor şi critic. În 2015 participă la un curs de creative writing ţinut în tandem de Florin Iaru şi Marius Chivu, care îi apreciază prozele şi îi dau încredere în scrisul său. Aşa ia naştere proiectul unui volum de proze scurte a căror acţiune se desfăşoară în cartierul constănţean Faleză-Nord, dar care devine în fapt un roman scris pe nerăsuflate: Cazemata.
