Otis Redding răsună din boxe. Try a little tenderness, într-o după-amiază călduroasă de sâmbătă. Summertime, Charlie Parker. L.O.V.E., Nat King Cole. Sunt titluri care nu descriu doar jumătatea unei zile de iunie, ci şi o parte din muzica din romanele lui Haruki Murakami. Aşa că, văzută tot într-o după-amiază, pe raftul central al unei librării, cartea Cioran şi muzica a fost un cadou potrivit pentru cineva cât se poate de pasionat de muzică. Nu ştiam la momentul acela că, răsfoind volumul, aveam să i-l cer cu împrumut doar ca să vă pot scrie astăzi despre el. Însă cartea e o antologie despre care am simţit că trebuie să scriu şi pe care aş face-o cadou oricui iubeşte muzica sau vrea să înţeleagă nu doar ce e extazul muzical, în cuvintele lui Cioran, ci şi ce poate însemna muzica aşezată în centrul vieţii.

Îmi plac toate cărţile care dezvăluie laturi ascunse sau mai puţin cunoscute ale unor scriitori, compozitori, pictori sau orice alţi artişti pe care ajung să-i îndrăgesc şi despre care îmi place să citesc cât mai mult. Aşa că orice unghi inedit de prezentare a unui scriitor e pentru mine motiv de bucurie. Aşa am ajuns să cunosc, mult mai îndeaproape, un Cioran căruia nu-i puteam întregi un portret al unui om într-atât de extaziat de muzica clasică, oricât de multe jurnale i-aş fi citit:

„În faţa nici unui tablou din lume n-ai simţit că lumea ar putea începe de la tine; dar sunt finaluri de simfonii care nu o dată te-au silit să te întrebi dacă tu nu eşti începutul şi sfârşitul” sau „La ce bun să-l frecventăm pe Platon, când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?”

stefan-caltia2

Ştefan Câlţia, „Călător cu aripi roşii” (sursa)

Fiindcă e nevoie de un ochi atent, de un „arheolog” al corespondenţelor, al mărturisirilor şi al operelor lăsate în urmă de un scriitor pentru a săpa până la descoperirea unor crochiuri care altminteri n-ar fi existat.

Volumul Cioran şi muzica, ediţia a doua îngrijită de Vlad Zografi şi apărută anul acesta la Humanitas, e un astfel de rezultat al unei munci făcute de un arheolog înzestrat cu pasiune şi răbdare.

Cioran se dezvăluie, aşadar, ca un pasionat sfâşiat între extazul muzical şi conştiinţa lui „a muri”, înţelegând la tot pasul câte „pierdem trăind”. Niciodată parcă nu s-a mai făcut cu atâta vervă o apologie a ceea ce înseamnă plăcerea în faţa muzicii, bucuria de a asculta şi, într-un final, extazul muzical. Şi niciodată parcă n-au fost descrise cu mai multă ardoare mecanismele care ne sfărâmă printr-o astfel de trăire extatică, alături de motivele pentru care ar trebui să ne plecăm, cu la fel de multă uimire şi încântare, în faţa unor compozitori precum Bach, Mozart sau Beethoven. Pasionaţii unor astfel de compoziţii clasice vor regăsi cu bucurie, adunate într-un singur volum, mărturii în care plăcerea ascultătorului Cioran nu cunoaşte margini:

„EXTAZ MUZICAL – Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile uno melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare”.

„Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima ia culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont. În zadar ai mai căuta atunci lacrimi pentru timp”.

„Extazul muzical întâlneşte extazul mistic. Ai sentimentul că atingi stări extreme, dincolo de care nu mai poţi să mergi. Nimic altceva nu mai contează şi nu mai există. Te trezeşti cufundat într-un univers de o puritate ameţitoare. Muzica este limbajul transcendenţei”.

„Dragostea pentru muzică e deja prin ea însăşi o mărturisire. Ştim mai multe despre un necunoscut care i se dedică decât despre cineva care e insensibil la muzică şi de care ne lovim zilnic”.

Sunt mărturisiri şi judecăţi care ne trimit la noi înşine şi care ne amintesc, pe de o parte, de extazul atins prin muzică, cel care ne împinge dincolo de marginile propriei fiinţe şi, pe de altă parte, de limitările propriului trup şi ale propriei existenţe. Nimic nu micşorează însă plăcerea de a citi un jurnal (o antologie, în cazul de faţă) a ceea ce înseamnă iubirea pentru muzică şi extazul faţă de ce nu poate avea o definiţie lumească, cel puţin nu una suficientă sau definitivă.

papagheno-2005

Ştefan Câlţia, „Papagheno”

Gândurile şi concluziile cu privire la muzica clasică se găsesc, în Cioran şi muzica, alături de rândurile care vorbesc despre viaţă, iubire sau despre trăiri pe care nu le putem cunoaşte ca oameni. Totuşi, creştem prin educaţie muzicală şi devenim aproape întregi ca fiinţe atunci când înţelegem cum să trăim muzica. În această privinţă, cartea aproape că devine un ghid al celor mai frumoase trăiri, amintindu-ne la tot pasul nu doar de ce e esenţial să iubim muzica, ci şi viaţa. Alături de extazul muzical, o iubire calmă, aşa cum o aminteşte Cioran, e ceea ce poate hrăni, în parcursul nostru de muritori, iluzia nemuririi.

Şi nimic parcă n-a fost scris vreodată mai frumos în amintirea unora dintre cei mai mari compozitori ai lumii. „Mozart mă face să regret eroarea lui Adam”, scrie Cioran. Ca şi cum acolo, în Rai, în Paradisul pierdut, desăvârşirea, fericirea eternă şi Mozart ar fi fost una:

„Recomand muzica lui Mozart ca remediu împotriva disperării, căci în evoluţiile ei nu poţi simţi altceva decât o luminoasă poezie a existenţei. Ea este echivalentul sonor al azurului”.

Şi despre Bach, în aceeaşi notă inspirată de extazul muzical, Cioran ne lasă următoarea mărturie:
„Cheia muzicii lui Bach: dorinţa de evadare din timp. Umanitatea n-a cunoscut un alt geniu care să fi prezentat cu mai mult patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut. Evoluţiile muzicii sale îţi dau o senzaţie grandioasă de ascensiune, în spirală, spre ceruri”.

„Bach îl roagă pe Dumnezeu mai mult să ne primească decât să ne mântuiască. Momentul dramatic este la poarta paradisului, în pragul veşniciei”.

Cheia, de fapt, a unui astfel de extaz se găseşte în armonie, în trăiri acordate. Cioran a descoperit şi a înţeles care este tonul vieţii sale, cum arată notele care ţintesc sublimul şi care sunt compoziţiile de geniu care, deşi înălţătoare şi căi sigure de a atinge extazul, nu pot reda niciodată Raiul pierdut şi nu pot deschide porţile Paradisului.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *