
Există mai multe feluri de a măsura timpul. O unitate de măsură posibilă este distanţa pe care o parcurge o scrisoare de la un îndrăgostit la celălalt. Cum arată însă tăcerea care umple aceste distanţe? Tăcerea, aşa cum o dovedeşte corespondenţa dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan, nu este nimic altceva decât un timp al inimii.
Definiţia contrapunctului e un tot organic, format din două părţi distincte, cu înţeles de sine stătător. La fel, operele celor doi scriitori îşi construiesc un sens numai al lor, în vreme ce schimbul de scrisori şi sentimentele care îi unesc peste ani asigură păstrarea intactă a unui întreg unic în istorie şi în literatură.
Întrebările şi contextele care ar fi putut să îi despartă nu le-au anulat iubirea, însă au creat o distanţă aproape inevitabilă, alături de conflicte de care prietenia lor, ani mai târziu, nu a fost scutită. Ingeborg Bachmann şi Paul Celan s-au cunoscut în Viena aflată sub ocupaţie în anul 1948.
Evreu apatrid, vorbitor de origine germană şi născut la Cernăuţi, Paul Celan se confruntă cu moartea ambilor părinţi într-un lagăr de concentrare german şi este nevoit chiar el, vreme de 18 luni, să muncească într-un lagăr românesc.
Katherine Washburn, traducătorul lui Celan, scrie la începutul volumului Ultimele poeme (1986) că poezia acestuia se încadrează în categoria definită de incerta şi periculoasa uniune dintre Paul Celan, „prins timpuriu de acea muzică senzuală a suprarealiştilor, poet pur al unui vers ameţitor” şi Paul Ancel (numele iniţial al poetului), „moştenitor şi prizonier al celei mai sfâşietoare amintiri ale umanităţii”.
Ingeborg Bachmann, fiica unui lider care făcea parte din NSDAP, Partidul Muncitoresc German (unicul partid politic al Germaniei naziste în perioada 1933-1945), se îndrăgosteşte şi ea, la rândul ei, de Celan.
Sub aceste auspicii îşi încep cei doi povestea de dragoste. De la câteva săptămâni petrecute împreună în Viena, acolo unde iubirea lor devine „poemul pe care l-am creat împreună”, corespondenţa care se întinde până în anul 1967, iar evoluţia acestei legături stă mărturie pentru forţa unor sentimente pe care nimic nu le putea împiedica să existe.
Deşi corespondenţa redă inevitabil perioade distincte ale unei istorii care parcurge aproape douăzeci de ani, lacunele din întreaga poveste există. Dramatismul real nu parcurge dincolo de graniţele a ceea ce au simţit, în multe momente, cei doi. Poate dintr-o consideraţie pierdută azi, poate din obişnuinţa de a exprima respectul şi acolo unde pateticul sentimentelor ar fi dorit să-şi facă locul, corespondenţa dintre cei doi nu lasă nicio clipă impresia de o dramă a inimii care să se deruleze la adresele care sunt, pe rând, ale expeditorului şi ale destinatarului.
Asta nu înseamnă însă că schimbul de scrisori tipărit în volumul Timp al inimii. Ingeborg Bachmann – Paul Celan. Corespondenţă nu rămâne una dintre cele mai importante şi reprezentative dovezi pentru toţi acei ani.
În cele mai multe scrisori, cu precădere în cele netrimise (pentru că volumul de corespundenţă dintre cei doi le include şi pe acestea), căutarea unor răspunsuri e sentimentul care predomină. De multe ori, cel puţin pentru cititor, conflictele rămân nelămurite, dar putem vedea cum, de fiecare dată, prietenia dintre cei doi şi respectul pe care şi-l poartă trec de aceste schimburi de replici pe care îl compun scrisorile ajunse, de data aceasta, la destinatar.
Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Zurich, după 27 noiembrie 1961, netrimisă
„Dragă Paul,
acum câteva minute, am vorbit la telefon – dar lasă-mă mai întâi să încerc să răspund la scrisoarea ta. Nu ştiu dacă ceea ce s-a ivit între noi sunt neînţelegeri sau altceva ce necesită o clarificare. Eu percep astfel lucrurile: erupţii de tăcere, abţinerea de la cele mai simple reacţii, făcându-mă să mă simt neajutorată, neputând decât să bănuiesc câte ceva, iar asta mă aduce într-o stare de confuzie; după care aflu de la tine, ca acum, ce rău îţi merge şi rămân la fel de neajutorată ca şi atunci când te închizi în tăcere, negăsind o cale de ieşire, nemaiştiind cum aş putea deveni plină de viaţă şi vie în faţa ta”.
Dacă în corespondenţa dintre Franz Kafka şi traducătoarea sa, Milena Jesenka, timpul creează o distanţă din ce în ce mai mare, gradual, în schimbul îndelungat de scrisori dintre Bachmann şi Celan totul se răsuceşte, de nenumărate ori, pentru a reveni, din nou, în acelaşi punct. Mai mult, în perioada anilor după căsătorie, există un interval în care atenţia lui Celan se îndreaptă din nou către Ingeborg, iar dragostea acestuia pare să fie răspunsul rămas netrimis în perioada în care Ingeborg părea pregătită să lase tot pentru a veni să-l vadă pe Celan în Paris. Multe au fost însă, în acea vreme, răspunsurile acestuia în care Ingeborg era îndemnată să vadă Parisul numai dacă îşi doreşte să vadă oraşul şi deci nu pe el.
Nu este foarte mare diferenţa de formă dintre corespondenţa Kafka – Milena şi Bachmann – Celan. În ambele, distanţa şi trecerea timpului joacă acelaşi rol, catalizatorul îşi face efectul, iar tăcerea ia locul emoţiilor, lăsând prezentului din ce în ce mai rar mărturisiri precum cea de mai jos:
„Astăzi un lucru care ar putea să lămurească multe altele, Milena (ce nume bogat şi greu, atât de dens, încât abia îl poţi ridica, iar la început nici nu mi-a plăcut foarte mult, mi se părea grecesc sau roman, rătăcit prin Boemia, violentat de cehi şi înşelat în accentuare; şi totuşi este minunat – în culoare şi în statură este o femeie, pe care o scoţi din lume purtând-o pe braţe, o scoţi din flăcări, nici nu mai ştiu; şi ea ţi se strânge docilă şi plină de încredere în braţe, şi doar accentul pe i este aspru, şi nu cumva atunci numele îţi zvâcneşte deodată din braţe? Sau e doar o tresărire de fericire în care o stârneşti tu singură cu povara ta?)” (Franz Kafka, Merano, 13 iunie 1920).
Iar Ingeborg, la fel de îndrăgostită, îi scria lui Celan:
„Ia-mă cu tine pe malul Senei să privim în adâncurile ei până ne transformăm în peştişori şi ne recunoaştem”.
Iubirea pentru operă se aliniază celei pentru scriitor:
„M-am gândit adesea”, îi scrie Ingeborg lui Celan în 1945, „Corona e poemul tău cel mai frumos, e anticiparea perfectă a clipei în care totul se va preface în marmură, pentru totdeauna”.
Treptat, timpul inimii îşi înlocuieşte bătăile regulate cu perioade din ce în ce mai mari de tăcere. Întrebările nu îşi primesc răspunsurile, fie prin scrisori netrimise, fie prin rânduri care anulează orice pornire de îndrăgostit. Dovadă stau şi cele două fragmente de mai jos, din două scrisori trimise de Celan lui Ingeborg:
„20 august 1949, Celan
Poate că mă înşel, poate că aşa e, ne evităm unul pe celălalt exact acolo unde am dori cel mai mult să ne întâlnim, poate e vina amândurora. Doar că uneori îmi spun că tăcerea mea e, poate, mai uşor de înţeles decât a ta, pentru că şi întunericul care mi-o impune e mai vechi”.
„Acolo unde am crezut că ne aflăm, Inge, acolo gândurile poruncesc inimii, şi nu invers. Dar, pentru că s-a petrecut exact contrariul, o mişcare a mâinii – fie ea şi singura pe care am mai avea-o la dispoziţie într-un moment greu – nu poate schimba ceea ce a fost. Nimic nu se repetă, timpul, timpul acestei vieţi nu se opreşte decât o dată, şi e groaznic să ştim când şi pentru câtă vreme” (17 iulie 1951).
Timpul, aşadar, îşi joacă aceeaşi carte a uitării. Scrisul nu poate păstra intact ceea ce niciunul dintre cei care compun scrisorile nu mai poate pune în cuvinte. În urma lor, ca dovadă, rămân scrisorile printre care tăcerea îşi face din ce în ce mai mult loc. Iar cititorul, martor, urmăreşte de la distanţă, peste ani, un joc care continuă să se repete, indiferent de vârstă, indiferent de speranţele pe care ni le punem într-o scrisoare.
Timp al inimii: Ingeborg Bachmann – Paul Celan, corespondenţă, traducere de Iulia Dondorici, Bucureşti, Editura Art, 2010
M-ai facut curioasa, chiar daca e corespondenta si nu este printre “stilurile” mele favorite.
Mă bucur să aud că ţi-am deschis apetitul! 🙂 Şi sper să-ţi placă!