Nu se putea să treacă vara fără o listă de recomandări, că poate plecați și, doamne ferește!, nu știți ce cărți să puneți în bagaj. Și chiar dacă nu plecați, poate aveți chef de ceva ușor sau ceva profund sau ceva ce ați tot amânat și nu știți ce să mai citiți.

Că plecați la mare sau cu metroul în fiecare dimineață la birou, găsiți mai jos 10 recomandări de cărți de citit vara asta, fiecare altfel și nici una la fel, ca să fie pentru toată lumea.

 

Cărți amuzante

Definiția prin excelență a cărților de vacanță e să se citească repede și să fie pe placul tuturor. Mai jos, două recomandări care întrunesc aceste condiții.

Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman (trad. Andreea Caleman)

Am început cartea asta pentru că mi-a fost recomandată cu mare insistență drept o carte ușoară și amuzantă, dar cu mari dubii că scriitorii suedezi pot scrie cărți ușurele și amuzante. Am mai avut o încercare acum o vreme și m-a lecuit pentru mult timp. Însă, într-adevăr, se citea ușor și părea cât de cât drăguță, așa că n-am lăsat-o. Amuzantă a devenit pentru mine abia după ce am trecut de jumătate, însă și când am început să râd, nici că m-am mai oprit.

Un bărbat pe nume Ove este, într-adevăr, o carte amuzantă ce se citește ușor, dar e și mai mult de atât. E și o carte profundă (fără a fi prețioasă), și tristă, și emoționantă, și contemporană și, mai ales, foarte umană. E și cu bucurii, și cu ironii, și cu tristeți, și te lasă cu un sentiment frumos la final, sentimentul ăla de (re)descoperire a frumuseții literaturii, fix motivul pentru care rătăcești din carte în carte sperând să-l găsești măcar uneori. E o carte bună de luat în vacanță, mai ales că nu e genul pe care s-o poți lăsa deoparte când ai ajuns la birou.

Scorpia, de Anne Tyler (trad. George Volceanov)

Scorpia face parte dintr-un proiect mai amplu și destul de ambițios care-și propune să recupereze și să revalorifice opera lui William Shakespeare. Proiectul se cheamă Hogarth Shakespeare și a fost început în 2015, iar în limba română au apărut până acum trei romane (O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, Shylock este numele meu, de Howard Jacobson, și Scorpia, de Anne Tyler). Dintre toate, Scorpia este cea mai lejeră și relaxantă lectură, așa că poate fi pusă pe lista cărților de vacanță.

Pornind de la scenariul niciodată complet fumat al „îmblânzirii scorpiei”, Anne Tyler reinterpretează în cheie modernă piesa lui Shakespeare: Kate Battista lucrează ca educatoare la o grădiniță și, în restul timpului, nu face decât să se ocupe de treburile casei în care locuiește împreună cu tatăl său, un cercetător pentru care nimic nu e mai important decât șoarecii din experimentele sale, și sora sa mai mică, rebelă și frivolă. După scenariul deja cunoscut, și pe care Anne Tyler îl respectă, tatăl îi cere să se căsătorească cu un bărbat pe care ea nu-l cunoaște și nici nu vrea, iar de aici pornesc toate încurcăturile. Deși aparent stereotipică, Scorpia este amuzantă și lejeră, iar cei ce se vor încumeta s-o citească vor descoperi și câteva surprize care nu respectă scenariul pe care credeau că-l știu atât de bine.

 

Istorie și fantezie

Evadarea în lumi trecute sau imaginate poate fi potrivită pentru o vacanță sau poate fi numai bună atunci când nu ai timp să-ți iei vacanță.

Vanessa și sora ei, de Priya Parmar (trad. Antoaneta Ralian, Irina Horea)

Romanul Priyei Parmar se înscrie într-o anumită modă a romanelor istorice contemporane care urmăresc recuperarea personajelor istorice importante în narațiuni în care activează ca personaje secundare. Aici este vorba de celebra și fascinanta Virginia Woolf, adusă ca personaj secundar într-o poveste ce o are ca protagonistă pe sora sa, pictorița Vanessa Bell. Este un procedeu interesant și destul de surprinzător această schimbare de perspectivă și l-am mai întâlnit de curând în alte două romane din colecția „Raftul Denisei”, Fata cu fragi, de Lisa Strømme, sau Zbor în jurul soarelui, de Paula McLain.

Vanessa și sora ei este un foarte bun roman de epocă și de atmosferă, în narațiunea căruia sunt întrețesute numeroase detalii ce țin de viața socială și domestică a Angliei post-victoriene și, în particular, de întâlnirile membrilor „Grupului Bloomsbury” din care făceau parte Virginia Woolf, John Maynard Keynes, E.M. Forster, Lytton Strachey, Vanessa Bell, Roger Fry sau Duncan Grant. Țesătura romanului este formată din amănunte ce țin de moravurile epocii referitoare la educația tinerelor doamne, la organizarea unei serate literare sau a unei vacanțe la țară, alături de legăturile complicate dintre membrii grupului Bloomsbury și discuțiile despre artă, literatură, estetică, feminism sau sexualitate ce aveau loc la seratele organizate de Vanessa Bell, până la relația complicată dintre cele două surori, totul pe fundalul unei Londre de început de secol XX și înfățișat sub forma unui jurnal al Vanessei și a unor scrisori ce completează acțiunea.

Aleasa Dragonului, de Naomi Novik (trad. Oana Ionașcu)

Un minunat basm modern, Aleasa Dragonului a fost prima carte pe care am citit-o în vacanța asta și alături de care am avut prima vacanță sau, mai bine zis, evadare ficțională. Pentru că, de fapt, m-a ținut o zi întreagă în casă și, până n-am terminat-o, n-am mai putut face altceva. Cartea lui Naomi Novik este un roman fantasy care are de toate: dragoni, folclor, personaje complexe, istorii străvechi ce vin să tulbure alcătuirea lumii, blesteme și minciuni, totul pe fundalul unui ev mediu de poveste (cu tot ce au poveștile despre Evul Mediu mai urât și mai frumos). Ah, și să nu uit: și o poveste de dragoste pe același tipar al „îmblânzirii scorpiei”, care e un deliciu.

Genul fantasy, ca și SF-ul, este, în general, ocolit de cei mai mulți cititori, fiind văzute drept cărți care sunt înțelese doar de un anumit public și care nu sunt accesibile oricui. Însă adevărul este că romanele SF&F sunt imaginație pură dublate de o scriitură excelentă de multe ori. Așa că, pentru cei care nu au avut încă curaj să se aventureze pe tărâmul fanteziei, Aleasa dragonului ar putea fi o opțiune pentru vara asta.

 

Autori români

De la an la an literatura română se îmbogățește cu titluri din ce în ce mai însemnate, așa că faceți loc în bagaj și pentru (măcar) un autor român.

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu

Ultima carte a Simonei Antonescu este o vacanță în sine, o minunată evadare în trecut, în care „obiectivele” vizitate sunt Principatele Române în epoca fanariotă, Bucureștii hanului lui Manuc sau Istanbulul seraiurilor și al vânzătorilor de bragă, și în care te poți întâlni cu personaje de legendă, printre care Manuc însuși, Iancu Jianu sau celebrul Pasvant Oglu (personaj intrat în folclor cu numele de Pazvante Chioru).

Ca scriitoare de romane istorice, Simona Antonescu și-a creat deja un stil inconfundabil, iar romanele sale se remarcă deopotrivă prin personaje puternice, memorabile, și prin felul în care este recreată atmosfera epocilor descrise. Hanul lui Manuc nu face excepție de la regulă, deși un anumit detaliu semnificativ îl deosebește de celelalte două cărți de dinainte, și anume faptul că Manuc este cel mai complex și mai uman personaj de până acum al Simonei Antonescu. Este și bun, și rău, și simplu, și complex, și admirabil, și controversat. Trebuie să spun că, dincolo de hanul care-i poartă numele și pe lângă care trec de ani întregi aproape zilnic, nu știam mai nimic despre acest personaj fascinant, așa că mă bucur că Manuc a fost astfel recuperat ficțional.

În spatele blocului, de Mara Wagner

Cartea de debut a Marei Wagner este o incursiune în adolescența de la sfârșitul anilor ´80, cu examene de treaptă, cozi la alimente, vacanțe de câte-o lună în gospodăriile din satele de pe malul mării, serile de vizionat filme la aparate video împrumutate de vecini, iubiri și dezamăgiri adolescentine, păduchi și reviste Bravo aduse din străinătate. Este un roman nostalgic, care se citește ușor și cu plăcere, în care mulți adulți vor găsi imagini familiare și prin care poate și mulți tineri vor reuși să înțeleagă mai bine lumea tinereții părinților lor.

Cazemata, de Tudor Ganea

Deși a debutat anul trecut, eu l-am descoperit abia în vara asta pe Tudor Ganea și am fost cucerită de scriitura sa realist-mitică. Cazemata este romanul său de debut și este absolut fabulos cum poate să împletească imagini ale geografiei constănțene cu imagini mitice ce țin de realități imaginare, dar nu mai puțin reale. Mitologia lui Tudor Ganea pare a-și extrage seva dintr-o dimensiune sacrală a sexualității, o dimensiune ce adaugă adâncime realității, oricât de săracă și sordidă ar fi această realitate birocratică, pe care o vedem cu ochii. Sunt două lumi în proza lui Tudor Ganea, una experimentală, concretă, palpabilă, și una mitică, ce ține de profunzimi nebănuite, dar care se inserează în prima și, de multe ori, o domină.

Proza lui Tudor Ganea e posibil să te facă să te duci cu gândul înapoi în timp, pe vremea când citeai (pentru că trebuia și nu pentru că voiai neapărat) Lostrița lui Voiculescu sau La țigănci a lui Mircea Eliade și repetai, fără să înțelegeți uneori, pasajele subliniate din Sacrul și profanul. Doar că la Tudor Ganea te trezești că, involuntar, înțelegi și rezonezi cu un astfel de fantastic, pentru că este fantasticul care este întrețesut în realitatea fiecăruia și care uneori e întrupat într-o casă misterioasă dintre blocurile în care ai crescut, alteori într-un vecin pe care toată lumea îl știe, dar nimeni nu-l cunoaște, sau în poveștile neverificate care circulă în fiecare cartier și care formează, în timp, un anumit folclor urban, neconștientizat la vârsta copilăriei și devenit element identitar la vârsta adultă. Iar romanele lui au o naturalețe și o lejeritate a scriiturii absolut neașteptată la un scriitor debutant și atât de tânăr.

Ah, să nu uit: cei care au citit deja Cazemata pot sta liniștiți pentru că Tudor a avut grijă să aibă și ei ceva de citit vara asta, așa că și-a publicat cel de-al doilea roman, Miere.

 

Cărți „cu greutate”

Întrucât avem mai multe zile libere decât în restul anului, iar editurile intră într-un fel de hibernare în care, de fapt, pregătesc cărțile pentru toamna literară, vara pare momentul potrivit nu doar pentru cărțile lejere, „de vacanță”, ci și pentru cărțile „serioase”, cu subiecte profunde și cu multe pagini. La acest capitol, eu am trei sugestii, două se referă la două serii începute mai demult și pe care, dacă le-ați ratat, ar fi o idee bună să le bifați, iar ultima e o carte și mare, și profundă, care m-a impresionat nespus.

Dansând în întuneric, de Karl Ove Knausgård (trad. Ivona Berceanu)

Volumul IV din seria „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård, ne aduce în primii ani de tinerețe ai lui Karl Ove și, evident, anii săi de mari rătăciri. Profesor într-un sat de pescari din nordul Norvegiei, viața lui se împarte între beții crunte, experiențe sexuale eșuate și iubirea pentru una dintre elevele sale de 13 ani. În toamna asta e programat să apară și volumul V al seriei, așa că pentru cei care încă nu s-au încumetat să-l citească pe norvegianul care a cucerit lumea, lunile toride de vară ar putea reprezenta un moment numai bun.

Eu m-am obișnuit greu cu stilul lui Knausgård, însă, în cele din urmă, literatura sa aparent prozaică m-a cucerit. După ani de zile în care te obișnuiești să găsești în literatură motive, simboluri și teme profunde, prozaismul lui Knausgård pare descurajator, însă, odată ce te obișnuiești cu stilul său, reușești să descoperi o altfel de literatură și un altfel de narator. Iar Karl Ove Knausgård este, indubitabil, un maestru al narațiunii.

Povestea fetiței pierdute, de Elena Ferrante (trad. Cerasela Barbone)

Paralel cu seria „Lupta mea”, au apărut în limba română și cele patru volume ale „Tetralogiei napolitate” a Elenei Ferrante, o serie ce a devenit cunoscută mai ales prin scandalul țesut în jurul misterului autoarei. Povestea fetiței pierdute este ultimul volum al seriei pe care cititorii împătimiți l-au devorat deja cu siguranță. Sugestia e mai degrabă pentru cei care nu s-au apucat încă să le citească, mai ales că acum sunt disponibile în traducere toate cele patru cărți, iar vara-i lungă, se termină abia în septembrie, așa că, dacă nu apucați să vizitați Italia, poate evadați măcar într-un Neapole fictiv și pitoresc.

Dincolo de scandal, de distincția (oarecum inutilă și, în fapt, dezagreabilă) între scriitură feminină/scriitură masculină, de controversele legate de identitatea autoarei, „Tetralogia napolitană” este o serie ce merită citită, cu personaje puternice, cu o atmosferă unică și, nu în ultimul rând, foarte bine scrisă. Pentru mulți cititori e posibil ca această vâlvă stârnită în jurul cărților să fi răpit puțin din plăcerea lecturii, însă, mai ales acum că vâlva s-a mai domolit, poate e cazul să-i (mai) acorde o șansă, pentru că o merită.

O viață măruntă, de Hanya Yanagihara  (trad. Adriana Bădescu)

Ultima recomandare din această listă este un roman care pe mine m-a rupt în bucăți. O viață măruntă, de Hanya Yanaghihara, a fost nominalizat pe lista scurtă la Man Booker în 2015 (anul în care a câștigat Marlon James cu Scurtă istorie a șapte crime) și este o minunată poveste despre prietenie, iubire, suferință, frumusețe, supraviețuire și, din nou, pentru că mi s-a părut cel mai important, despre prietenie. Este un roman pe care ai impresia că-l înțelegi și-l prevezi, dar care nu contenește să te surprindă de-a lungul celor aproape 700 de pagini.

Absolut minunat scris și cu o construcție narativă impecabilă, o construcție de roman polițist pe o fundație dostoievskiană, O viață măruntă este o carte pe care am citit-o cu groază și încântare și la finalul căreia am izbucnit în lacrimi de tristețe, de disperare, de prea-plin, de uimire în fața urâțeniei, a frumuseții și a tot ceea ce înseamnă umanitate. Nu vă zic s-o luați la plajă, vă zic doar s-o citiți cândva, undeva, și apoi să vă acordați o clipă de liniște în care să asimilați tot ce ați citit și să vă bucurați pentru propria viață măruntă.

Click pe titluri și cumpără cărțile din librăria online Cărturești!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *