Nu mai știu când mi-am dat prima oară seama de asta, dar, de astă toamnă până în primăvară (cum ar veni, de la Gaudeamus la Bookfest), mie mi s-a părut că rafturile librăriilor au fost invadate de cărți scrise de autoare autohtone. Personal, nu prea cred în diferențieri de tipul masculin-feminin în literatură, nu citesc o carte doar pentru că autorul e bărbat sau femeie și nu o judec nici după autor, nici după sexul lui, însă m-am bucurat să văd că numărul scriitoarelor autohtone e în continuă creștere.

De curând am fost la o lansare a unui roman scris de o scriitoare contemporană, iar unul dintre vorbitori, dorind probabil să-i facă un compliment, a spus ceva de genul „dacă doamna era bărbat, ar fi fost unul dintre cei mai de succes scriitori români”. Este vorba de romanul Vremea Moroiului al doamnei Viorica Răduță și o frază asemănătoare am găsit și pe coperta IV a cărții: „Dacă întâmplător doamna Viorica Răduță s-ar fi născut bărbat, configurația valorică a literaturii române contemporane era acum fără îndoială alta”, iar cuvintele îi aparțin lui Gelu Negrea. Pe lângă faptul că nu e deloc un compliment, genul ăsta de apreciere mi se pare mai degrabă deplasată, sugerând că motivul pentru care nu se află printre cei mai buni scriitori români contemporani nu ține de cât de bune sau nu sunt cărțile sale, ci de faptul că s-a născut femeie, nu bărbat. Un criteriu literar adecvat, n-am ce zice!

Chiar dacă, pentru o vreme, în literatura română contemporană au fost mai mulți scriitori decât scriitoare, acum se pare că situația s-a schimbat, sau e pe cale să se schimbe, iar peisajul literar contemporan a început să fie tot mai diversificat. Multe dintre aceste cărți nou-apărute sunt chiar debuturi (unele foarte bune), altele aparțin unor scriitoare deja cunoscute. Pe cele pe care am apucat deja să le citesc nu le-am citit doar pentru că erau scrise de femei, ci pentru că, într-un fel sau altul, răsfoindu-le, citind coperta IV sau primind o recomandare de la un prieten, m-au făcut curioasă (la fel cum citesc și cărțile scrise de bărbați, de altfel). Iar dintre cele pe care le-am citit și mi-au plăcut nu mi s-a părut că vreuna ar fi avut mai mult succes dacă autoarea era bărbat.

Cu totul întâmplător, anul trecut la sondajul realizat pe Bookaholic, „Cea mai bună carte românească din 2014”, atât în clasamentul redacției, cât și în cel al cititorilor, volumele câștigătoare au aparținut unor scriitoare: Alive, de Petronela Rotar (alegerea cititorilor) și Și cuvintele sunt o provincie, de Adela Greceanu (alegerea redacției). Tot în toamna trecută, colega noastră, Alina Purcaru, a coordonat un volum colectiv intitulat Povești cu scriitoare și copii, unde a strâns mărturiile a 18 scriitoare autohtone care au povestit despre relația lor cu scrisul după ce au devenit mame. Să asistăm, oare, la o „primăvară a doamnelor” în literatura română? 🙂

Inițial, am vrut să fac un articol în care să vorbesc despre aceste cărți noi, însă nu am apucat să le citesc pe toate, așa că am preferat ca mai întâi să le adun într-un articol și, pe măsură ce le citesc, să vorbesc separat despre ele. Le-am aranjat în ordine alfabetică, după titlu, ca să nu pară că fac vreo clasificare. Evident, lista nu e exhaustivă și nici nu-și propune, cuprinde doar câteva cărți apărute din toamna trecută încoace și aparținând unor scriitoare autohtone. Pe unele le-am citit deja, iar pe altele doar le-am răsfoit sau am citit despre ele. Dacă aveți recomandări sunteți bineveniți să completați și voi lista cu propriile voastre lecturi.

 

abonatul-nu-poate-fi-contactatAbonatul nu poate fi contactat, de Cristina Andrei (Nemira, roman, debut; a primit Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural)

„Absolventă de Filologie, cu ani mulți – peste două decenii – și fructuoși în TVR, Cristina Andrei debutează cu un roman, o privire temerară despre straturile sociale suprapuse, pe care le știe foarte bine ca jurnalistă. Cu un puternic simț al detaliului, cu o uimitoare capacitate de a construi dialoguri veridice, autoarea își urmărește personajele, începând  din Vinerea Mare și până la înviere. Personajele sunt îndărătnice, nu acceptă ușor minunile, unii mai și dispar, cei amărâți și pustiiți ard, deseori, mai repede decât lumânările, așa că doar șansa existenței unui prozator precum Cristina Andrei îi mai poate scăpa de uitare și indiferență.“ (Ovidiu Șimonca)

 

 

2761_c0bf21f5America dezgolită de la brâu în jos: Argentina · Brazilia · Peru · Columbia, de Raluca Feher (Trei, jurnal de călătorie)

„Raluca Feher e o rockeriță a scrisului, din cel puțin două motive. Unu: lucrează în publicitate, unde cuvintele scapără și pocnesc din călcâie. Doi: în literatura convențională (și prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la înfierbințirea sângelui, ci la picoteală. Pe rastelul din care ea îți ia armamentul scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-ați citit pățaniile din Argentina, Uruguay și Chile, știți la ce să vă așteptați: ritm de TGV, fraze trepidante și un cocktail afectiv cu o rețetă ușor de transcris și greu de nimerit: ironie, insolență, bravadă, nițică exasperare și credința că poți lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client. Mulțumesc, Raluca Feher. Fiindcă scrii cum scrii, dar și fiindcă ai umblat după vize și pentru mine.” (Radu Paraschivescu)

 

coperta_Camere-de-hotel-424x652Camere de hotel, de Anda Docea (Herg Benet, proză scurtă, debut)

Viața ne ordonează relațiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conținând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou și chef de viață, ca și când suntem primii oaspeți și nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca și când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Și începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăștiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Și rămânem, rămânem o vreme.

 

 

 

de_zece_ori_pe_buze_coperta1De zece ori pe buze, de Adina Rosetti (Curtea Veche, proză scurtă)

„După ce a arătat cu prima ei carte – Deadline, un roman splendid –, că este un talent original şi redutabil, Adina Rosetti schimbă genul şi atacă nu doar proza scurtă, ci şi cel mai dificil subiect: copiii. Care se plimbă prin toate cele opt povestiri ale volumului de faţă, în patru fiind chiar naratorul a cărui voce demonstrează că autoarea cunoaşte perfect această lume, dar mai ales ştie exact cum să o pună-n pagină, nu există nicio notă falsă, nicio ieşire în decor. Limbajul celor mici, atât de greu de redat, sensibilitatea lor acută, jocul, umorul, uneori nostalgia, tristeţea, suferinţa sau chiar disperarea, toate se intersectează în proze excelente care se citesc cu încântare şi rămân multă vreme în mintea cititorului. De zece ori pe buze – o reuşită deplină!” (Răzvan Petrescu)

 

dincolo-de-portocali_1_produsDincolo de portocali, de Ioana Bâldea Constantinescu (Humanitas, roman, debut)

Un tânăr scriitor, personaj-cheie și maestru de ceremonii retras din propriu-i spectacol, se hotărăște să dispară pentru o vreme și lasă astfel în urmă un enigmatic manuscris, ajuns, deloc întâmplător, în posesia fratelui său. Pornind pe firul fragil al recuperării acestei absențe, Ioana Bâldea Constantinescu reușește în Dincolo de portocali un excelent roman de debut în care, din timpuri și spații diferite, din memorie sau din imaginație, fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare detaliu devin indicii esențiale pentru regăsirea fratelui pierdut: o poveste de dragoste a zilelor noastre, iubirea imposibilă dintre o prințesă creștină și un cuceritor maur în decorul Seviliei de secol VIII, o miss Havisham reinventată, aventurile unui țar pasionat de gastronomie și plecat în lume pe un vapor-restaurant, peisaje exotice, combinații rafinate de gusturi și arome. Și, ascunsă bine printre paginile cărții, o grădină cu nouă rânduri de portocali, sfidând granița dintre realitate și ficțiune, numai bună pentru ca, la rându-i, cititorul să se ascundă în ea.

felii-de-lamaie_1_produsFelii de lămâie, de Anca Vieru (Polirom, proză scurtă, debut)

O colecție de povestiri ca niște sentimentalisme urbane, când ironice, când triste, uneori cu accente grotești, în care se regăsesc tineri căsătoriți și cupluri blazate, adolescențe confuze și vecine curioase, oameni ai străzii, corporatiști, un sculptor în gheață, o față cu părul de culoarea coniacului văzut în soare, o clasă de elevi care a pierdut un ochi de iepure, un postaș pensionar care vrea să-și schimbe numele.

 

 

 

 

 

coperta1Fotograful Curții Regale, de Simona Antonescu (Cartea Românească, roman, debut, căștigător al concursului de debut Cartea Românească)

De când s-a deschis, în Piața Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer, fotograf al Curții Regale, chipurile bucureștenilor se reflectă, rând pe rând, în oglinda vitrinei. Prin lentila aparatului de fotografiat, tânărul artist imortalizează, pe bucăți de carton, nu doar marea istorie, ci și sute de istorii personale, în spatele cărora timpul curge implacabil. Simona Antonescu are darul de a citi poveștile din privirile rămase vii ale personajelor încremenite prin miracolul fotografiei și de a reconstitui lumea românească a sfârșitului de secol XIX. Și în felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al României independente, de la trecerea victorioasă pe sub Arcul de Triumf în frunte cu regele Carol I și până la Expoziția Universală de la Paris din 1889. Fotograful Curții Regale împlinește visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.

coperta1_(1)Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști (Polirom, roman)

Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureștiului fanariot, o urbe, sau mai bine-zis o încropeală urbană, care se leagănă zi și noapte în ritmul moleșitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiții, zvonuri și magice arome orientale, și care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice și fără obiect, de tristeți grele și melancolii fără nume. Dacă ar fi atât și tot ar fi de-ajuns. Dar povestea despre o iubire imposibilă și care sfarâmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente și cu talentu-i binecunoscut, Doina Ruști, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relații private nemiloase, comportamente surprinzătoare și habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar și pe criticul cu bune cunoștințe istorice.” (Eugen Negrici)

2760_44db32c2Vina, de Camelia Cavadia (Trei, roman, debut)

„Greu este să fii bun”. Aşa suna verdictul unui filozof presocratic la care mă încruntam abitir pe la 20 de ani. Acum, la 60, după ce am învăţat de la aceiaşi înţelepţi că „toţi oamenii sunt răi”, dar că „nu trebuie să-i judeci”, nu mă mai grăbesc cu încruntarea. Doar zâmbesc puţin ofilit, în dulce resemnare. Cu un astfel de zâmbet – trist, admirativ, îngăduitor şi compătimitor totodată – trebuie întâmpinat (şi fără îndoială iertat) Tomas H., personajul axial din romanul Cameliei Cavadia. Destinat fericirii, dar eşuat lamentabil. Vinovat inocent şi egofil culpabil. Şi totuşi înseninat, dureros de triumfător în final, după ce altruismul învinge mizantropia, iar dăruirea de sine absolvă vinovăţia. În fond, ce ar fi vina fără ispăşire? Un roman despre povara fericirii (chiar aşa!) şi chinul permanent al demonicului de a surpa – prin patologia patimii oarbe – iubirea curată, armonia conjugală, farmecul divin al copilăriei şi nobila condiţie de părinte. (Dan C. Mihăilescu)

coperta 2Vremea Moroiului, de Viorica Răduță (Cartea Românească, roman)

Vremea Moroiului nu se încheie la sfârșitul romanului. Ea are o durată imemorială și nu ține cont de loc – guvernează acolo unde destinele unor comunități umane sunt intersectate și deturnate de apariția unor personalități excepționale ale istoriei. Viorica Răduță surprinde un astfel de moment de întâlnire și repercusiunile lui.

Vremea Moroiului este un roman despre Final, un roman situat în două lumi (pentru a parafraza titlul precedentului roman al Vioricăi Răduță); Larisa Banu, o profesoară, își petrece ultimele zile pe acest pământ. E vorba mai cu seamă de cele 40 de zile când sufletul mai zăbovește, se zice, pe ici, pe colo. Astfel, personajul-liant accede în orice loc și în orice mod, de la conștiințele apropiaților (de pildă, de pe Facebook) la Palatul prezidențial din București, de la subteran la celest și din prezent spre trecut. Textul se construiește în jurul a două mari instanțe: personajul descris, Moroiul, și personajul suprauman, Bucureștiul. Pe scurt, vremea Moroiului în Capitală de acum și dintotdeauna.” (Dan Gulea)

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Avatar

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


20 comentarii
  1. Pingback: Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3) | liviudrugus

  2. Pingback: Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (10) | liviudrugus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *