
E prima dată când scriu o cronică la o carte pentru copii (nu prea mici). Și nu-i, zău, treabă ușoară, căci în cărțile astea imaginarul (mai ales cel fantastic) vibrează mai omenește și mai simplu ca oriunde, deși sau tocmai pentru că este dublat de filosofic și de alegoric. Iar tu trebuie să preschimbi frumoasa poveste în niște reflecții critice pe care să le citească tot cei mari, părinții poate. Sau alegi să renunți la acestea și te mulțumești cu niște gânduri (întrebări) omenești pe care să le citească cine vrea. Eventual, ascultând ceva clasic: Guns N Roses – Sweet child o mine, Deep Purple – Child in time sau chiar Metallica cu Turn the page.
Tuck pentru totdeauna, publicată în 1975 de Natalie Babbitt, este o carte apărută în colecția Youngart a Grupului Editorial Art, o poveste cu simbolistică densă, care se deschide cu imagini și întrebări pe cât de provocatoare, pe atât de frumoase. Prima săptămână din august, o săptămână a încremenirii, în care te simți tentat să nu faci ce faci de obicei. O pădure ocolită de oameni, căci era ocolită de drumuri și oamenilor le este mai ușor pe drumurile deja bătătorite. Iar în cazul nostru, drumurile fuseseră bătătorite de vaci, oamenii călcându-le pe urme (sic!). O fetiță de 11 ani, cu numele tocit de cât o strigaseră părinții, nu-și dorește decât să-și schimbe numele și să plece de acasă, pentru a vedea cum este să râmână singură, să aibă ceva numai al său și să uite de „apăsătoarea, prea spilcuita lume din care venise”. Deși îi este frică să plece singură de acasă, va intra în aventura care, așa cum își dorise, îi permite să facă ceva măreț, care să schimbe mersul lumii (chiar de-i vorba doar de lumea ei). Ferită de ochii lumii, în inima pădurii tainice, trăiește o familie de oameni care, după ce băuseră pe neștiute apă vie, nu mai pot muri, iar pentru ei viața veșnică nu-i binecuvântare, ci blestem, căci nu se pot statornici nicăieri, trebuie să se tot mute pentru ca oamenii normali să nu-și dea seama.
În pofida prejudecăților despre viața fără de moarte, ei se simt înțepeniți, scoși din roata vieții și fetița va înțelege că ei nu trăiesc, doar există, iar pentru a fi fericit trebuie să faci parte din roată, cu moarte cu tot. O răpire care nu-i răpire, primii fiori de dragoste, lupta pentru păstrarea secretului și pentru apărarea celor dragi – sunt toate părți ale aventurii în urma căreia fetița va ajunge să aibă fix ce îi trebuia ca să pășească în viață: niște experiențe doar ale ei, în urma cărora descopă că nimic nu e mai măreț decât viața în curgerea ei, că măreția stă în simplitate, că dacă vrei să ocupi un loc în lumea asta trebuie să faci lucruri folositoare oamenilor și că pentru a te transforma trebuie să dispară niște părți din tine.
Printre licurici, flori dantelate de morcov sălbatic, trifoi roind de albine ori printre case bățoase sau încruntate se ridică din poveste și se agață de cititor, discrete sau nu, tot soiul de întrebări: În definitiv, până unde în adâncime se întinde proprietatea ta? Există mai multă viață în ordine sau în dezordine? E bine să te poți stabili undeva pentru totdeauna sau trebuie să te obișnuiești cu ce se ivește? Totul este pur și simplu așa cum este ori mai e loc de întors? Lumea aparține fiecăruia dintre noi sau niciunuia?… Întrebări care seamănă îndoiala și nu își pot găsi răspuns decât în mitul fiecăruia dintre noi, în negocierile mocnite dintre eul adult și cel infantil, nemuritor.
„Știi tu ce ne înconjoară pretutindeni, Winnie? Întrebă Tuck cu voce gravă. Viața! Toate se mișcă, cresc și se transformă; nimic nu rămâne la fel nici măcar pentru două minute”.
„Winnie rămase culcată, cu ochii larg deschiși. Se simțea iubită, și asta o tulbura”.
Natalie Babbitt, Tuck pentru totdeauna, Youngart, 2014, Traducere din engleză de Tatiana Dragomir, Ilustrații de Mircea Pop. Cumpără cartea de la Cărturești!