Nu sunt unul dintre cei pentru care FILIT e perfect. Pentru că tot ce e perfect mă cam sperie, pentru că nu prea cred în nimic perfect făcut de oameni. Însă cred cu încăpățânare că e perfect plauzibil ca niște oameni cu har și râvnă, care trag tare, pot pune cap la cap lucruri de excepție. Eu asta cred că e FILIT. O excepție, încă, în România. Nu numai un eveniment excepțional, ci excepțional de atipic. De bine pus la punct. Cu micile sale sincope, cu marile sale izbânzi, cu invitații săi, cu poveștile sale, și bune, și mai puțin bune. Iar acestea din urmă, mult mai puține decât cele de excepție.

FILIT a existat doi ani. Și va mai exista. Mai cred și în asemenea excepții. Că încă se mai poate ca în România secolului al XXI-lea să se mai întâmple și lucruri de excepție și de durată. S-a întâmplat și la alții, se mai poate repeta, continua. Cu toate acestea, cred că multe trebuie să se schimbe din rădăcini și nu știu dacă a venit ora aceea. Poate autosuspendarea FILIT anunță începutul acelei ore. Însă am și dubii.

Faptul că s-a autosuspendat anul ăsta dovedește, în plus, cât de excepție e. Și cât de excepție sunt oamenii care îl păstoresc. Că au avut curajul să zică: Până aici. Gata. Ajunge. Ni s-a luat cu insultele, cu acuzele, cu injuriile, cu insinuările, cu punerile de piedici, cu punerile la zid, cu otrava, cu mârșăvia și neobosita dilemă sufletească la români: da’ capra vecinului cum e? A murit? O să moară? Putem să facem cumva să ajutăm să își dea duhul mai repede? „Capra” FILIT nu a murit și nici n-o să moară așa repede. Se odihnește puțin, se retrage, își caută un adăpost, poate chiar o altă turmă.

Da, evenimentele de cultură se fac și din bani publici. E normal să fie așa. Cultura e un bun public, printre multe alte lucruri pe care le mai însumează cultura, sau un act de cultură, un eveniment cultural.

Nu îmi plac laudele de genul cel mai mare, cel mai tare, cel mai cel mai din parcare. Pentru mine, FILIT nu e cel mai mare festival de literatură și traducere literară din estul Europei. Habar n-am nici care e cel mai mare festival de literatură din lume. Nici nu mă interesează. Nici nu cred că asta contează. Poate să fie în statistici, însă nu cred că asta e ceea ce definește succesul unui festival. Nici de literatură, nici de film, nici de bere etc.

În cazul de față, contează, cred, că într-un oraș de provincie din România, doi ani la rând, s-au strâns capete luminate, minți agere, talente și personalități remarcabile din lumea largă. Și că au conviețuit de bonton câteva zile fără să se ia de păr sau la harță. Orgoliile în lumea culturală sunt imense. Și tot în lumea culturală, îndrăznesc să zic cu atât mai mult în cea românească, și mai ales în cea literară e foarte de bon on să coci în sucul propriu. Între ai tăi, cu ai tăi, clan, familie, iubiți, amanți, foști și viitori. Însă nu e de prea bonton să te bucuri sub aceeasi egidă și același acoperiș de evenimentul cultural, literar și cu alte clanuri, cu alte familii, cu alte rubedenii. Nu, în România cele mai multe evenimente culturale, literare sunt en famille. Entre des amis. Atât. Ăla e cu ăla, aia e din clica ăluia, celălalt nu se are bine cu aia, deci nu vine la lansarea lui cutare etc. etc. etc. Obositor de previzibil și bătător la ochi. Să nu mai amintesc și de faptul că literatura nu prea face show. E greu tare să pui literatura la masă și să o faci să îți aducă și musafiri.

Dar nu și la FILIT. Ce au reușit harnicii gospodari la FILIT e să invite familii întregi, cluburi și comitete distincte, să-i găzduiască pe toți, să-i și lase și ajute să se simtă bine, ba chiar să și vorbească între ei. Să râdă, să vrea să se revadă, poate chiar să își scrie, să țină legătura. De excepție fenomenul. Și mai de excepție când la Iași s-au întâlnit doi ani la rând, cinci zile în șir, scriitori, editori, traducători, iubitori în ale cărții și literaturii de cam peste tot. Nu numai din zona Iașiului, din zona Moldovei, din România, din Europa, ci din lumea largă. De excepție.

Am fost la Iași anul trecut. La FILIT pentru prima oară, la Iași tot pentru prima oară. Nu a fost cea mai fenomenală săptămână din viața mea, dar nu are vreo importanță. Și asta nici pentru că mi-a mers vorba în târg de mă știa tot județul că mi-am pierdut bagajul și eram cam în fundul gol la Iași. În loc să fiu pe la discuții și dezbateri cu tentă literară eram cam mai tot timpul ba la aeroport, ba prin stații de taxiuri și autobuz, ba pe la ‘nșpe birouri de Tarom, prin tot felul de birouri unde încercam să dibuiesc și clarific unde s-ar fi putut pierde bagajul meu, să descos ițele unei birocrații blocate în Evul Mediu, ai unei mentalități cu gust de naftalină și aere de bal mascat kitsch. Sau eram ba la mall, ba la farmacie, ba din nou la mall etc. Afară era frig, așa că în fiecare zi îmi mai luam vreun pulovăr sau vreo aspirină. Pentru durerile de cap date de sistemul cu care m-am ciocnit cam dur. Nici o scofală că mi-am pierdut bagajul. Însă, încet, încet, în cele cinci zile petrecute la Iași, mi-am dat seama ce mare scofală e. Și că o dată cu pierderea lui, de fapt, am pierdut mult mai mult. Cu bagajul ăla pierdut mi-am pierdut ultimul dram de naivitate, și mi-e teamă și speranță în ceea ce privește România schimbată din ultimii 25 ani. Cel puțin în anumite zone.

De ce? Pentru că în toate zilele alea m-am fâțâit prin Iași. E drept, nu m-am fățăit prin România peste tot. Însă ceva din ea am văzut. Cu atât mai mult zone urbane. Și de mult nu mă mai lovise așa puternic ce m-a lovit la Iași. Amintirea comunistoidă a unui oraș rămas atârnat în timp. Într-o epocă cam apusă, într-o eră ce nu mai e.

Am mers și pe jos, si cu taxiul, și cu mijloacele de transport în comun. Și de mult nu mai îmi mirosise atât a vechi. A rânced. A obosit. A trecut. Ce nostalgie a trecutului, ce parfum de tei și iz de toamnă cu gust de must?! Nimic din toate astea. Doar vechi, neaerisit, aburit în praf. Și trist. Nu melancolic. Trist, abătut, înecat. Asta e ce am văzut eu. Și asta e cam ce au reușit oficialii locului să lase să îmi transpară mie la prima vedere. Cam așa au gospodărit ei treburile. Și pe cuvânt că am călătorit mult și am fost în locuri mult mai posibil rămase în urmă. Însă nu la fel de împiedicate în pașii spre înainte. La Iași m-a luat trecutul din urmă. Și m-a întristat tare.

Era în preajma alegerilor. Sediile unor partide îmi inspirau amintiri de la congresul 13. Cel de demult. Din copilăria mea. Și în timp ce îmi căutam prin mall – care, da, m-a impresionat prin dimensiuni și glam, însă și prin faptul că e taman lângă palatul culturii – câte una alta de îmbrăcat, mi-am dat seama că orașul ăsta respiră aer curat mai ales prin febra FILIT-ului. Singurele momente în care simțeam că trăiesc și e energie bună în jur, era când zăream tineri voluntari și nu foarte tinerii voluntari alergând de colo-colo prin oraș, făcând tot ce le stătea în putință să ungă roțile festivalului să curgă bine. Nu numai voluntari, și „angajați” ai festivalului care trebăluiau ca niște furnici tare ocupate.

Aerul curat îl mai respiram când zăream câte un scriitor zâmbăreț, un altul bulversat de unde, când trebuie să ajungă și de ce, altul grăbit și speriat un pic că ratează nu știu care dezbatere etc.

La Iași, la FILIT, mie nu mi-a mers neapărat bine. Și nu numai din cauza bagajului pe acum legendar. Au fost și evenimente prost planificate. E normal. Se poate întâmpla peste tot. Și la un moment dat mai intervin și legile lui Murphy. Și la mine a fost congresul legilor lui Murphy la Iași. Și a trecut cu bine. Însă am avut răgazul și bucuria să văd că altora le merge bine. Le merge de la foarte bine în sus. La FILIT. Am văzut oameni veseli, oameni ciupiți de virusul poveștilor, de virusul molipsitor al unei discuții literare, al unei întâlniri cu scriitori pe care până mai adineauri îi știau din pagini de cărți și acum deveneau vizibili, cu un pic de noroc și curaj, chiar palpabili.

Și în toată nedumerirea mea atunci mi-am dat seama că norocul pe care eu l-am avut în ultimii ani să pot călători și întâlni fel și fel de autori, editori, traducători de la Londra la New York, de la Amsterdam la Buenos Aires, de la Frankfurt la Leipzig, oamenii ăsția puteau avea norocul ăsta la Iași. Câteva zile. Atât. Și că unii veniseră din țară să trăiască acele momente. Și că în acele momente aveau norocul, cumva, să întâlnească viitorul transformat în prezent. Pentru că ce se întâmpla pe ulițele Iașiului zilele acelea nu era chiar ceva la ordinea zilei. Era ceva de excepție. Și era o lecție în bună girare și gospodărire culturală. Uneori un pic depășită de amploare și elan, însă o lecție dată cu brio și clasă.

În zilele acelea, am intrat în Universitatea din Iași, nici nu mai țin minte ce dezbatere era exact, însă țin minte imaginile de pe pereți, portretele unor minți luminate din trecut, într-o sală impunătoare în care parchetul scârțâia și asta nevroza audiența. Aerul de acolo era cumva greu de respirat și mă gândeam la studenții care trebuie să îl respire în fiecare zi. Și mă gândeam la Ioana, voluntara care în cele cinci zile m-a călăuzit peste tot, cât a putut. Și la ochii ei plini de speranță, la aeroport, când a venit să mă întâmpine, și la ce mi-a spus imediat după, în mașină: Eu vreau să plec din țară și vreau să îmi spuneți dumnevoastră cum ați făcut. M-a întrebat multe alte lucruri. Că mi s-a adresat cu dumneavoastră m-a dezorientat, însă ce m-a întristat profund era convingerea ei articulată foarte clar: știu că aici, în țara asta, nu e loc pentru mine. E așa o bătaie de joc. Oamenii sunt urâcioși, își vorbesc urât și profită de tine dacă ești bun și inteligent. Am luat-o la mine în cameră. Unde mi-am făcut biroul zilele alea. De unde scriam mail-uri, trimiteam aplicații și dădeam telefoane. Era nedumerită cum de o primesc așa ușor. Cum de o las în lumea mea, imediat. I-am spus că lumea mea e mică. Și fără bagaj. E loc și pentru ea.

Zilele acelea am cărat-o cu mine pe la aeroport, pe la birourile TAROM, prin mall. Și am lăsat-o să mă urmărească în discuțiile cu oamenii, cu cei ce încercau să îmi explice cum funcționează un sistem care nu mai funcționează. Și în toate peregrinările mele, ale noastre, în zilele acelea mi-am dat seama de un lucru: că ceea ce nu funcționa în acele locuri erau exact realitățile create de cei ce azi și ieri și alaltăieri tot încearcă să pună bețe în roate unor oameni care pun cap la cap realități funcționabile, realități fezabile, reale, palpabile.

Cu Ioana am ținut legătura. În toamnă pleacă în Anglia. Ne vom reîntâlni la mine acasă, la ea la cămin, în noul ei oraș. Eu sper ca după anii de studiu să se mai întoarcă. Acasă.

Tot la Iași am întâlnit o altă Ioana. Cam de vârsta mea, și ea voluntară la festival. Zâmbetul ei cald și privirea ei senină m-au urmărit mult după ce am plecat din Iași. Ioana, cea aproape de vârsta mea, se reîntorsese la Iași după o viață de corporatist în București și o călătorie de vis în jurul lumii, unde își umpluse desaga cu povești, imagini, trăiri și impresii greu de pus în cuvinte. Se reîntorsese la Iași dorind și sperând să înceapă un nou capitol în viața ei. I-am admirat curajul și seninul din ochi, speranța imbatabilă că îi va ieși, dorința arzătoare să facă ceva ca lumea și acasă. I-am înțeles perfect imboldul. Am simțit ca și cum speranțele și dorința arzătoare de izbândă acasă erau ale mele. Le avusesem și eu cândva. Mai vreau să cred că le mai am cam măcar o dată pe lună. Și că fac ceva cu ele în fiecare zi. Însă bețele ce mi se pun în roate sunt multe și plictisitoare. Dar nu despre asta e vorba acum.

Nu demult, prin social media, am înțeles că Ioana, cea aproape de vârsta mea (și visele mele) s-a reîntors la București. Sper să o revăd într-o vizită de-a mea viitoare. Și sper să îmi spună că nu Iașiul, nu orașul în sine, ci aerul lui rămas atârnat în timp și spațiu au determinat-o să plece din nou. Sper să fie alta povestea și motivul.

Însă ceva în mine îmi spune că și aerul ăla îmbâcsit poate fi un motiv. Aerul ăla îmbâcsit e ținut captiv de niște oameni cărora le e frică de schimbare, cărora le e frică de alt bine, de alt adevăr, de alt frumos. Oameni cărora le e frică să privească la binele făcut de alții. Oameni înspăimântați că binele altora nu e și binele lor. Și se înșeală amarnic. Și încercând să facă tot posibilul să strice și distrugă ce fac alții mai bine ca ei; de fapt, în final, își taie și lor creanga de sub trup. Își sapă și lor groapa.

Orașul ăla pe mine nu mă îmbie cu nimic să mă întorc. Și asta nu are vreo importanță. Nu contează că pe mine nimic din el nu m-a convins că e atât de special pe harta lumii. Nimic în afară de oamenii FILIT. Pentru care mă întorc ieri. În afară de mine, se mai întorc foarte mulți alții. Și ce e foarte important de știut e că oamenii FILIT sunt mulți, cred chiar că sunt nenumărați. Și oamenii FILIT respiră alt aer. Oamenii FILIT știu să facă din aerul îmbâcsit aer respirabil. Au ei pompe și instrumente speciale. Care funcționează. În timp și pe durată lungă. Au cap și pun suflet în ce fac. Nădușesc până la exasperare și asta-i face invincibili. FILIT e norocos. E creat de oameni care creează povești. E făcut de creatori. Unii care creează povești faine. Și care le scriu coerent și cu umor și har. Și nu e ca și cum oamenii ăștia, scriitorii ăștia nu au ce face și s-au gândit și ei să își umple timpul cu ceva. Nu, scriitorii ăștia s-au gândit să își cheme alți prieteni, colegi și alte cunoștințe să se joace cu ei, nu numai de-a literatura și scrisul, ci și de-a schimbat mentalități, schimbat abordări și cutume.

Anul acesta, ei și-au zis: Stai nițel să ne suspendăm oleacă, dacă dau unii cu bâta în noi necontenit și la cote care au început să afecteze bunul mers al lucrurilor, ne tot împroașcă cu noroi, să avem răgaz, poate să ne reinventăm până la anul, cu forțe noi. Toate astea pot însemna că vor să își reîncarce motoarele. Reanalizeze strategiile. Iar în motoarele și strategiile alea e loc și spațiu și de reflecție. Reflecție la cei ce au dat cu parul să-i facă să nu mai fie ceea ce sunt. Însă nu cred să le iasă figura celor ce dau cu parul și cu bâta în baltă, până la urmă. Temporar poate, însă nu pe termen lung.

FILIT poate avea bătaie lungă. Voi n-o feel it? Eu da! Și pentru asta mă întorc la Iași. Și la oamenii care știu să facă ceva cu el. În care am încredere. Nu pentru administrația locală sau alți politruci și marionete și cei ce girează poliloghii tembele. Ei nu m-au convins cu nimic. Din contră.


 

La prima ediție FILIT, Anca Fronescu era la New York, unde pregătea ca publicist freelance turneul de promovare al lui Mircea Cărtărescu în SUA la apariția primului volum în traducere engleză a Orbitorului. Locuiește la Amsterdam, unde e manager și jurnalist cultural. A călătorit și călătorește în toată lumea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *