
Sunt mulţi scriitori pe care mi-ar plăcea să-i văd la lucru. Iar acesta e unul dintre principalele motive pentru care mi-aş fi dorit să fie deja posibilă călătoria prin timp şi spaţiu. Ca cititor, ştii că-ţi doreşti imposibilul, dar asta nu te împiedică să visezi în continuare cu ochii larg deschişi şi cu nasul vârât într-o carte. La cât se trezeau, câte ore scriau, cum îşi împărţeau timpul între scris şi alte sarcini zilnice? Sunt doar câteva dintre întrebările la care ardem de nerăbdare să aflăm răspuns când vine vorba de unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori, printre care se află şi preferaţii noştri. De data aceasta, Kurt Vonnegut, Henry Miller şi Susan Sontag.
Profesia ta, oricare ar fi ea, s-ar derula în paralel cu cea de spion invizibil. Ţi-ai petrece zilele ca unul dintre cei mai fericiţi cititori sau scriitori din lume: cei cărora le-a fost oferită şansa de a-i vedea scriind pe autorii preferaţi. Nu toate aceste nume atât de însemnate au lăsat în urma lor, dincolo de cărţile scrise, şi pagini de jurnal sau orice alt fel de mărturii de care să ne servim astăzi pentru a ne potoli însetata curiozitate. Aşa că, ori de câte ori avem ocazia de a răsfoi, chiar şi numai virtual, pagini care descriu fie un program zilnic, fie rutina de scriitor a unui nume însemnat din literatură, plăcerea noastră se dublează.
KURT VONNEGUT: „Îmi place să mi se sfâşie inima”
Iată ce îi scria Kurt Vonnegut soţiei sale în toamna anului 1965, amintind despre obiceiurile sale zilnice:
Scumpă Jane,
Într-o viaţă aşa de neancorată ca a mea, somnul şi foamea şi munca se aranjează de la sine încât să se potrivească între ele, fără să mă consulte. Sunt la fel de bucuros că nu mi-au cerut părerea în legătură cu detaliile obositoare. Uite ce au realizat: mă trezesc la 5:30, lucrez până la 8:00, iau micul dejun acasă, lucrez până la 10:00, străbat câteva cartiere până în oraş, rezolv câteva treburi, merg la piscina municipală din apropiere, pe care o am numai pentru mine şi înot o jumătate de oă, mă întorc acasă la 11:45, citesc corespondenţa, mănânc de prânz. După-amiaza mă ocup de universitate, fie predau sau mă pregătesc. Când mă întorc de la şcoală în jur de 5:30, îmi amorţesc intelectul care zbârnâie cu mai multe înghiţituri de scotch şi apă (5$/redus la magazinul de băuturi, singurul din oraş. Sunt multe baruri, însă.), pregătesc cina, citesc şi ascult jazz (multă muziă bună la radioul de aici), mă bag în pat la zece. Fac flotări şi abdomene tot timpul şi mă simt de parcă aş deveni slab şi musculos, poate însă nu. Seara trecută, timpul şi corpul meu au hotărât să mă scoată la film. Am văzut Umbrelele din Cherbourg, pe care l-am digerat cu greu. Pentru un bărbat între două vârste şi fără frâu ca mine, a fost sfâşietor. Nu e nicio problemă. Îmi place să mi se sfâşie inima.
HENRY MILLER: „Când nu poţi crea, poţi lucra”
Acelaşi exerciţiu, de data aceasta sub formă de porunci pentru cel care învaţă să scrie, dar şi în lumina unui program zilnic pe care Henry Miller nu s-a temut să îl facă public.
„Porunci”
Lucrează la câte ceva pe rând până când e gata.
Nu îţi face griji. Lucrează cu calm, cu bucurie, cu nepăsare sau oricum îţi e la îndemână.
Lucrează în funcţie de Program şi nu în funcţie de stare. Opreşte-te la timpul stabilit!
Când nu poţi crea, poţi lucra.
Cimentează câte puţin în fiecare zi, în loc să adaugi îngrăşământ nou.
Continuă să fii om! Întâlneşte-te cu oameni, mergi în anumite locuri, bea dacă de asta ai chef.
Nu fi cal de tracţiune! Lucrează numai cu plăcere.
Dă la o parte Programul când asta simţi – dar întoarce-te la el a doua zi. Concentrează-te. Restrânge. Elimină.
Uită de cărţile pe care vrei să le scrii. Gândeşte-te numai la cartea pe care o scrii.
Întotdeauna scrie mai întâi. Pictatul, muzica, prietenii, filmele, toate astea vin pe locul doi.
Şi, fiindcă cele de mai sus oferă numai o schiţă a modului în care Miller înţelegea felul în care trebuie să lucreze un scriitor, programul său zilnic face lumină şi oferă completări sfaturilor date anterior de scriitor:
Dimineţile:
Dacă eşti ameţit, ia notiţe şi repartizează, pe post de stimulant.
Dacă eşti în formă bună, scrie.
După-amiezile:
Lucrează la secţiunea din mână, urmând întocmai planul secţiunii. Fără intervenţii, fără abateri. Scrie ca să termini o secţiune pe rând, o dată pentru totdeauna.
Serile:
Întâlneşte-te cu prietenii. Citeşte în cafenele.
Explorează zone necunoscute – pe jos dacă e ud, pe bicicletă dacă e uscat.
Scrie, dacă ai chef, dar numai conform programului Minor.
Pictează dacă te simţi golit sau obosit.
Ia notiţe. Fă diagrame, planuri.
Notă: Acordă suficient timp de-a lungul zilei pentru a vizita ocazional muzeele sau pentru a face o schiţă uneori sau o plimbare cu bicicletă. Desenează în cafenele şi trenuri şi pe străzi. Redu din filme! Biblioteci pentru referinţe o dată pe săptămână.
SUSAN SONTAG: „Pot încălca regula asta o dată pe săptămână”
Aceasta nu este prima întâlnire cu textele scrise de Susan Sontag şi nici prima traducere a unor pagini de jurnal. Poate că Sontag ar merita chiar să se afle în cap de listă pentru felul în care şi-a compus, în timp, cele mai multe pagini de jurnal şi în care a inclus liste nesfârşite de filme pe care le-a văzut sau dorea să le vadă, idei de romane pe care ar fi putut să le scrie şi concluzii nenumărate cu privire la tot ce citea, vedea şi trăia. Iată ce scria în jurnalul său, la 1977, despre arta scrisului:
Începând de mâine – dacă nu de azi:
Mă voi trezi în fiecare dimineaţă nu mai târziu de opt. (Pot încălca regula asta o dată pe săptămână).
Voi lua prânzul numai cu Roger [Straus]. („Nu, nu vreau să ies la prânz.” Pot încălca regula asta o dată la două săptămâni.)
O să scriu în Caiet în fiecare zi. (Model: Waste Books ale lui Lichtenberg)
O să le spun oamenilor să nu sune dimineaţa sau nu o să răspund la telefon.
O să încerc să îmi limitez cititul pentru seara. (Citesc prea mult – ca o evitare a scrisului.)
Voi răspunde la scrisori numai o dată pe săptămână. (Vinerea? – Trebuie să merg oricum la spital.)
Dacă ar fi să ne luăm după excepţiile şi abaterile de la regulă pe care şi le-a permis iniţial în jurnal, am putea spune că acestea au fost printre motivele care au făcut-o să nu ducă la bun sfârşit multe dintre romanele pe care şi-ar fi dorit să le scrie.
Cu toate acestea însă, Susan Sontag se numără printre gânditorii şi eseiştii de seamă ai timpului său şi a lăsat în urmă cărţi importante. Într-un interviu acordat mai târziu publicaţiei Paris Review, scriitoarea îşi completează cu informaţii preţioase ritualul de scris:
Scriu cu o cariocă, sau alteori cu un creion, pe coli galbene liniate, fetişul scriitorilor americani. Îmi place încetineala scrisului de mână. Apoi transcriu şi umplu totul de notiţe. Şi continui să îl bat din nou la maşină, făcând corecturi de fiecare dată atât de mână, cât şi direct pe maşina de scris până când nu mai ştiu cum să-i aduc îmbunătăţiri. Până acum cinci ani, cam asta era. De atunci însă există un computer în viaţa mea. După a doua sau a treia ciornă, o transcriu pe computer, aşa că nu mai dactilografiez tot manuscrisul, ci continui să fac revizuiri de mână pe o înşiruire de exemplare tipărite scoase de computer.
[…]
Scriu sacadat. Scriu atunci când trebuie fiindcă se acumulează presiunea şi am suficientă încredere că ceva s-a consolidat în mintea mea şi poate fi scris. Dar când ceva e în plină desfăşurare, atunci nu mai vreau să fac nimic altceva. Nu mai ies, în marea majoritate a timpului uit să mănânc, dorm foarte puţin. E o manieră foarte nedisciplinată de a lucra şi nu mă face să fiu prolifică. Dar sunt mult prea interesată de multe alte lucruri.
Poate că ne identificăm cu un mod de lucru, poate că doar unele idei şi obiceiuri de a scrie ni se par eficiente. De la fiecare scriitor în parte putem lua câte ceva. Până la urmă, darul pe care ni-l fac toate aceste pagini îl reprezintă promisiunea clară a ceea ce poate să aducă o muncă depusă consistent. Talentul, de unul singur, nu poate duce niciun nume suficient de departe şi nu poate da, în locul celui care scrie, pagina următoare.
Traducerile îmi aparțin. Textele în original pot fi consultate aici, aici şi aici.
Am indragit in mod special aceste mici destainuiri de jurnal al fiecarui scriitor sau artist. Au fost genii chiar si in modul in care isi organizau orarul zilnic.
Absolut! Se întâmplă de multe ori să-mi placă astfel de mărturisiri sau jurnalele lor mai mult decât operele. :)) Nu întotdeauna, dar se întâmplă!