Pallady scriind

Nu e uşor. Tot ceea ce presupune lectura unui jurnal îşi cere, mai devreme sau mai târziu, răsplata. Pe neaşteptate, când vom crede că am înţeles tot ce trebuia despre lume. Brusc, atunci când vom îndrăzni să deschidem o altă carte, la fel de aventuroşi.

Un jurnal nu e niciodată ceea ce pare sau ceea ce l-ar putea defini dicţionarul. E nevoie de o pregătire în prealabil. E nevoie de un timp pe care să ştii deja că va trebui să-l dedici jurnalului. E o invitaţie nu în casa altui om, ci în întreaga sa viaţă, în inima care a scris totul, a mărturisit, fără să creadă vreodată sau să-şi imagineze că ochi iscoditori ca ai noştri vor sorbi totul.

Cum a fost Theodor Pallady? Îi poţi privi la nesfârşit picturile sau poţi citi ce a scris despre el Jacques Lassaigne. Dar dacă vrei să-l cunoşti cu adevărat, înarmează-te nu doar cu timp, ci şi cu un înveliş suplimentar care să-ţi acopere ţesuturile inimii. Pentru că fiecare jurnal pe care îl citim desfoaie, pe cât de nemilos citim, încă un strat a ceea ce ne închipuim că suntem. Şi, garantat, cu fiecare jurnal în care pătrundem, ne apropiem din ce în ce mai mult de o singură definiţie: a omului.

pallady-scriind-bookaholic

Vă invit să-l descoperiţi. Luaţi un penel şi schiţaţi. Nu va fi suficient. Luaţi un creion şi măzgăliţi toate liniile din lume. Nu vor fi de ajuns. Pallady a fost un Spirit, un Talent. Vă invit, aşadar, la lectura jurnalului său. Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări.

Publicat la Editura Compania în 2008, într-o ediţie îngrijită de Dana Crişan, colecţia de note, însemnări şi jurnalul din 1941 compun un portret destul de detaliat, chiar dacă nu unul complet: corespondenţa cu Matisse se păstrează în colecţiile franceze. Chiar şi aşa, jurnalul acesta rămâne până azi, dincolo de tablourile sale, o mărturie necesară, obligatorie.

Joi [27 iulie] 1941
De la ora 11 la ora 1 bombardament de noapte
În ciuda intensităţii atacului, m-am hotărât să nu mă dau jos din pat.

Nu ştiu ce altceva ar putea să exprime mai concret de-atât felul în care Pallady şi-a trăit viaţa. Muncind, iubind, fiind devotat, echilibrat, ironic şi amuzant deopotrivă. Toate amestecate în ceea ce nimeni altcineva n-ar fi ştiut să exprime într-un tablou. Tablou, nu pictură:

Despre artă, despre sine, despre lume
[1935-1936]
Culoarea fără formă îţi dă senzaţia că pluteşte. Este, ca să zic aşa, partea senzuală, care, dacă nu e sprijinită şi controlată de spirit (?), de raţiune, rămâne un lucru trecător, ce ne poate fermeca pe moment, dar nu rezistă în timp. M-am gândit la toate astea privindu-mi studiile făcute aici, în Sud, unde culoarea e exaltată de lumina orbitoare, unde totul e instantaneu. Adică vulgar… o capcană în care cade latura noastră animalică.

Însemnările mele au luat urma jurnalului. Am recitit lecţii, învăţăminte. M-am simţit, poate, mai mult ca niciodată, vinovată că trag cu ochiul. Că destinul meu, de-acum, nu confruntă niciun război. Că nu sunt nici Pallady, nici Brâncuşi.

Pallady a locuit la Paris, în rue Franklin 33, din anul 1909, până în 1940, când se întoarce în România şi nu mai poate reveni niciodată în Franţa. A avut atelierul în Quai de Passy şi, mai apoi, în Place Dauphine (1924-1940). Viaţa lui a avut o intensitate pe care o are o compoziţie de-a lui Saint-Saens. Şi trebuie citită azi la intensitatea potrivită.

pallady-scriind-jurnal-2

La Les Deux Magots, la Café de Flore, la atelierul său din Place Dauphine şi între parcul Cişmigiu, destine frânte de război. Arcuri în spaţiu şi timp ca nişte cercuri pe care pictorul le trasează greşit. Nu din neatenţie, ci pentru că alţi factori au desăvârşit în cele din urmă tabloul. Ajuns în România, în peisajul unei lumini din ce în ce mai sumbre, Pallady trece în planul secund. În ciuda expoziţiilor pe care le va avea aici, nimic nu va recupera şi nimic nu se va putea compara cu aprecierea justă, admiraţia şi respectul unor oameni ca Mattise, Lassaigne sau Rosetti. Timpul pierdut, pentru Pallady, nu se va mai întoarce niciodată:

E periculos să te permanentizezi într-o situaţie provizorie căci vine un moment când este imposibil să regăseşti <<timpul pierdut>>, îi scrie lui Alexandru Rosetti (1895-1990). E ceea ce va trăi chiar Pallady când, după ce se va refugia în România, odată cu declanşarea războiului, nu va mai reuşi să revină în Franţa.

pallady-scriind-jurnal-1

Gânditor, nu doar în artă, Pallady nu s-a temut de sinceritate nici în relaţiile cu cei mai buni prieteni şi nici cu cei mai îndepărtaţi. Francheţea avea, pe atunci, un alt rang. Încheie o prietenie de câțiva zeci de ani abia spre finalul vieţii, dar acesta e un alt detaliu care merită descoperit în jurnal. Ironia, gustul amar pe care viaţa începe să-l capete, viaţa de familie în contrapunct cu singurătatea de mai târziu, strălucirea unor opere pictate în tinereţe cu întâmplările care vor îngreuna aproape totul în timpul şi după război, fac din jurnalul lui Pallady o mărturie cuceritoare a primei jumătăţi de secol. Şi, tot în jurnal, ceea ce notez cu migală ori de câte ori am impresia că mi-a fost mărturisit un mare secret:

„Viaţa fiecăruia e o adunătură de copilării, de aranjamente puse în mişcare de restorturi pe care, cel mai adesea, ni le ascundem nouă înşine” (1938).

„Fiecare dintre noi a fost deja mai mult sau mai puţin eroul unei mici aventuri care e de-ajuns pentru a-i întuneca judecata”.

„Uneori un singur gând trădează un secret… un gând pe care nu-l bănuiai… şi care dintr-o dată îţi <<dezvăluie>> individul”.

Tu însuţi te descoperi odată cu Pallady, odată cu fiecare jurnal în care ai îndrăznit să desluşeşti trăirile altora, în care nu ţi-a fost teamă să te afunzi ştiind că va fi posibil ca, la ieşire, să nu te mai poţi recunoaşte. Şi e doar unul dintre riscurile jurnalului, doar unul dintre acele lucruri la care ţi se cere să renunţi, ca sacrificiu pentru ceea ce ţi se va oferi în schimb.

Câte chipuri are războiul? Aproape că ai putea spune că tot atâtea feţe câte au avut cei care l-au trăit. Sub emblema luptei care pare a multora şi care, în fond, e a nimănui, destinele indivizilor nu sunt deloc asemănătoare. Iată, aşadar, în mijlocul războiului, destinul unui pictor român:

2 ianuarie [1941]
Hotelul e rechiziţionat de nemţii ce sosesc în masă (între 15 şi 20 de divizii, se spune (?)). – Trebuie evacuat. Iată-mă deci fără acoperiş!… Îmi aranjasem acest refugiu unde, timp de 9 luni, am trăit <<o viaţă! Aşteptând>> (în mare parte de umplutură), dar şi de pictură.

4 iunie 1941
Dejun Schap
… În sfârşit, iată umanitatea adusă la adevăratul ei <<nivel>>: cel al hranei. Iată-i pe toţi preocupaţi, înnebuniţi de lipsa <<furajelor>>. – Nu se mai vorbeşte decât despre mâncare şi despre preţuri. – Iată-i debarasaţi de acel lux care este Spiritul. Au, în sfârşit, dreptul – fără să-i critice nimeni – să nu se gândească decât la cele materiale.

natura-pallady

Natură moartă – Theodor Pallady

Dragul meu Matisse,
Câtă dreptate ai, bătrâne, să mă îndemni la viaţă… să nu mă las exasperat de evenimente… Dar nu te-ai gândit că viata nu mai are nici un rost… atunci când speranţa şi înccrederea au dispărut. – Ca să mergi înainte, trebuie să crezi în ceva… iar atunci când totul s-a prăbuşit şi când ai căpătat certitudinea că Nimic nu serveşte la Nimic… că ai ajuns la limită… la cea extremă, poate (?), îţi spui la ce bun…

Echilibrul se menţine. Copacii încă nesfârtecaţi din Cişmigiu pozează. Nu mai sunt modelele din Paris, nu mai există întâlnirile de la Les Deux Magots şi nu mai există desenele pe şerveţele, în cerneală şi cafea. Rămân concluziile, credinţele, convingerile, principiile celui care s-a definit ca artist:

Fumătoarea de opiu - Theodor Pallady

Fumătoarea de opiu – Theodor Pallady

Luni [8 decembrie]
Model ora 10
În cartea poştală din 6 octombrie, Matisse, căruia i-am scris că mai ales desenez, îmi spune: <<De ce nu pictezi? Desenul e totuşi femela, iar pictura masculul…>> …Eu cred tocmai contrariul. Desenul îşi poate fi suficient… În timp ce culoarea fără desen rămâne un lucru nevertebrat… delicvescent.

Dezgustul apare, e inevitabil. Despărţirea de lumea în mijlocul căruia artistul putea exista fără ajustări dureroase ale fiinţei persistă. Cei mai talentaţi dintre oameni au şi o memorie bună. Rămân legăturile cu ceilalţi. Se trăiesc dramele unor dispariţii pe care Pallady însuşi le notează în jurnal. O evidenţă a dezamăgirilor pe care viaţa le pregăteşte. Şi, de la un punct fix încolo, un destin care îndoaie, covârşeşte, spintecă. La fel de fragmentar şi ciuntite am ales şi citatele:

Vorbeşti despre <<Timp, care nu este, totuşi, decât o ficţiune>>. Gândul îl străbate fără piedică… Dar spaţiul (?). Braţele mi se frâng când zadarnic încerc să-l cuprind! Iată << tragedia>>… plecărilor.

Joi [13 iulie]
… Rătăcesc pe străzi aglomerate, scârbit de acest noroi uman… Câteodată îmi închipui că sunt o excepţie şi mă dezgustă faptul că uneori mă tăvălesc şi eu prin noroi…
Iertarea nu şterge Nimic.

Marţi [15 august]
Iar la toate aceste nume trebuie să adaug localităţile dinNormanida, din Bretania, altele din Sud, Marsilia, Toulon… Cannes etc., etc., St-Tropez, St-Paul şi altele… Răsar amintiri, azi toate dureroase – călcate în picioare de hoardele ce distrug ceea ce noi am privit, am iubit. Şi în care am lăsat frânturi din noi înşine.

Roland Barthes spunea că scriitor e cine decide că scrie. Pictor e cel care decide că pictează. Pallady s-a autocunoscut în mijlocul unei mulţimi care a ştiut să-l recunoască. Şi nici măcar umbrela comunistă nu i-a putut nega existenţa, ci doar „atenua”, „ajusta” şi, în cele din urmă, amărî. Ceea ce se naşte, pe fondul dezamăgirilor, în Pallady, se va menţine până la sfârşitul vieţii acestuia. Iar sâmburele, aşa cum arată acest destin curbat, se naşte odată cu drama războiului:

[1939]
Jocul. Tot ce am vrut să realizăm se prăbuşeşte.
Să ai atâtea de spus şi să n-o poţi face? Să ajungi la capăt fără să fi putut striga tot ce ai fost silit să ţii în tine: entuziasm, admiraţie, dragoste, revoltă şi dezgust.

Iar noi, de pe margine, cu creionul în mână, iscodind. Notând totul. Înţelegând prea puţin, retrăind infinit mai slab. Dar chiar şi aşa, forţa a ceea ce s-a scris fără să se creadă că va fi vreodată citit străpunge platoşa celui mai încăpăţânat scriitor. Nu rezistă. Ceea ce ne face mai slabi ne face în cele din urmă şi mai puternici. Le trăim pe toate, le scriem, în diferite forme azi, la rândul nostru, în jurnal: entuziasm, admiraţie, dragoste, revoltă, dezgust.

Mihaela Pascu

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


2 comentarii
  1. Alida

    Consider ca este fantastic ca acesti mari artisti au lasat in urma un jurnal. Altfel, cum am fi putut vedea viata prin ochii lor. Abia astept sa il citesc.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *