Bookaholic

Bibliografie generală, romanul lui Mircea Horia Simionescu, este cel de-al doilea volum al fabulosului Ingenios bine temperat, fiind o scriere satirică și umoristică care ia în derâdere toate convențiile literare. Autorul opereză aici cu o serie de inserturi de surse livrești pe care le topește parodic în discursul său. Acesta resuscitează și redimensionează pattern-uri narative și stilistice, dezlănțuind un gigant carnaval al literaturii. Astfel, ia naștere o construcție multietajată, eterogenă, un mutant stilistic și narativ. Ingeniosul, pus pe șotii, sfidează nestingherit orice normă, limită sau convenție. De data aceasta, literatura joacă după regulile lui, iar el se prăpădește de râs (și de jale) în spatele cortinei.

Eseu de Dana Tudor

Bibliografia, de sorginte postmodernă, a fost scrisă într-o epocă deloc înfloritoare, care la suprafață era amorfă literar. Este vorba despre anii ʼ50, când fenomenul cel mai răspândit era realismul socialist. Literatura își pierduse autonomia, sarcina ei principală fiind aceea de a servi propagandei politice. În paralel cu această literatură, însă, se cristalizează în subterana anilor ʼ50 o altfel de literatură, infinit mai valoroasă, care aparține reprezentanților Școlii de la Târgoviște: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu sau Tudor Țopa. Vorbim așadar de o perioadă dominată de două fațete ale literaturii. Prima dintre acestea este literatura „de suprafață”, patriotică, o „pseudoliteratură”, mai curând, lipsită de orice valoare estetică, servind doar intereselor politice. Cea de-a doua, adevărata literatură a acestei perioade, aparține îndeosebi târgoviștenilor, care sunt primii noștri postmoderni.

Reprezentanții Școlii de la Târgoviște făceau însă postmodernism fără să știe, întrucât termenul nu circula încă pe scena literară din România și, de fapt, niciunde în România. Abia când generația ʼ80 s-a autoproclamat „postmodernă”, reprezentanții Școlii de la Târgoviște au fost văzuți ca precursorii acestui fenomen. (1) Marginalizați inițial, târgoviștenii au fost revendicați de către generația ʼ80, fiind „descoperiți ca mari precursori naționali ai curentului, ca un fel de clasici în viață ai postmodernismului românesc”. (2) Aceștia reprezintă, după cum observă Carmen Mușat, „prima afirmare a unei conștiințe postmoderniste autentice”. (3)

Trăind într-o epocă a totalitarismului, în care realitatea este o adevărată distopie, reprezentanții Școlii de la Târgoviște își găsesc sălașul în universul utopic al bibliotecii: „Descoperind paradisul lecturii într-un timp în care realitatea era un infern, prozatorii târgovișteni se refugiază în Bibliotecă”. (4) Tărâmul cărților devine citadela acestora; drept urmare, stilul lor este ultracalofil, estetizant, livresc.

Vorbind despre postmodernismul românesc, Carmen Mușat observă o bifurcare a acestuia. Astfel, există un postmodernism ludic, ironic și parodic, pe de o parte, și un postmodernism grav, orientat către om, pe de altă parte. Postmodernismul parodic este caracterizat de „discontinuitate epică, expunere ostentativă a strategiilor și procedeelor narative și încălcarea sistematică a regulilor constitutive ale operei, parodiere a convențiilor literare și provocarea directă a cititorului”. (5) Este vădit că Mircea Horia Simionescu se încadrează în această categorie. Înzestrat cu o conștiință postmodernistă genuină, autentică, Mircea Horia Simionescu parodiază și satirizează cu ferocitate tot ce înseamnă normă, convenție sau discurs.

Acesta debutează abia în anul 1968, întrucât întocmise un pact cu restul târgoviștenilor, conform căruia fiecare dintre aceștia era somat să publice doar după vârsta de 40 de ani. Ingeniosul bine temperat, teatrologia acestuia, este, așa cum o numește Mircea Cărtărescu, „«catedrala» cetății de hârtie a târgoviștenilor” (6), fiind alcătuită din patru volume: Dicționarul onomastic (1969), Bibliografia generală (1970), Breviarul (Historia calamitatum) (1980) și, în fine, Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău (1983).

Așadar, obiectul analizei acestei lucrări este excelenta Bibliografie generală, o comedie a literaturii, un amestec babilonic de surse livrești, de limbaje, genuri și specii literare. În acest roman, Mircea Horia Simionescu dezasamblează o literatură dată și o reasamblează prin parodie și satiră, creând o literatură alternativă care sfidează canonul literar al vremii, luându-l în derâdere. Mai mult decât atât, acesta creează un canon paralel, o replică acidă la canonul fix al vremii, dominat de deziderate imuabile.

Drept urmare, îmi propun să analizez în această lucrare maniera în care Mircea Horia Simionescu topește alte discursuri în romanul său, cum funcționează dialogul dintre texte, care este miza acestuia și a Bibliografiei, în genere. Voi porni de la premisa conform căreia romanul are o structură multietajată, caleidoscopică, pe care o voi analiza pornind de la teoriile lui Mihail Bahtin. Astfel, mă voi concentra îndeosebi asupra conceptului bahtinian de „hibridizare”, teoretizat de către acesta în capitolul Formele timpului și ale cronotopului în roman din lucrarea Probleme de literatură și estetică, întrucât consider că Bibliografia își găsește pulsația aici.

Așadar, această multietajare constituie nucleul Bibliografiei, fiind realizată în primul rând prin intertextualitate, prin dialogul dintre texte și prin punerea în mișcare a mai multor tipuri de registre și limbaje, specii, genuri literare și, nu în ultimul rând, printr-o violentare acerbă a tuturor convențiilor. Bibliografia își propune, astfel, să denunțe ceea ce Bahtin numește „convenționalitate viciată” pe trei paliere. Acestea vizează canonul, structurile sociale/politice și, în fine, realitatea însăși. Carnavalescul Bibliografiei funcționează aici ca gest de frondă față de presiunea convențiilor, a ordinii totalitare și a realității înseși.

Vom arunca însă mai întâi o privire asupra modului în care funcționează imensul dialog dintre texte în Bibliografie generală. Prima etapă a acestui proces laborios este resuscitarea unui discurs anterior, iar cea de-a doua, mult mai inovativă, presupune redimensionarea, metamorfozarea lui. După cum remarcă Mihail Bahtin, în stilul umoristic predomină forma discursului străin, „al altuia”. Acesta este modelat de ceea ce teoreticianul numește „conștiința stilizatorului”, însă nu oricum. Avem de-a face cu o parodie, așadar „vorbirea altuia” va fi maimuțărită, alterată și totuși revitalizată, scanată și metamorfozată.

Să zăbovim, așadar, o secundă asupra conceptului de hibridizare, întrucât miezul parodiei se află aici. Multietajul Bibliografiei este dat, în primul rând, de suprapunerea unor voci sau conștiințe stilizatoare. Autorul Bibliografiei intră în dialog, pe rând, cu câte un discurs anterior, modelându-l vertiginos. Din ciocnirea celor două conștiințe creatoare rezultă un mutant sau ceea ce Bahtin numește „construcție hibridă”, adică „acel enunț care, conform indiciilor gramaticale (sintactice) și compoziționale, aparține unui singur vorbitor, dar în care, în realitate, sunt amestecate două enunțuri, două maniere de vorbire, două stiluri, două limbi”. (7) Bibliografie generală este o astfel de scriere hibridă, ale cărei fișiere sunt niște mutanți stilistici și narativi.

Revizitând numeroși scriitori, Mircea Horia Simionescu le resuscitează discursurile, scriind à la maniére de, însă nu se oprește aici. Travaliul creator începe abia când autorul le va redimensiona, le va ajusta scriind, de fapt, en un maniére propre, cu meticulozitatea unui arhitect. Astfel, substanța creatoare a parodiei este dată de această redimensionare. Influența cuvântului străin asupra autorului este „productivă”, întrucât nu se reduce la o simplă reproducere, ci este supusă unei „dezvoltări creatoare”, într-un context nou și în niște condiții noi, prin proprii germeni artistici. (8)

Astfel, exuberanța intertextuală generează o impresionantă stratificare a limbajului. Romanul este alcătuit dintr-un cocktail de limbaje „bine temperate” de către ingeniosul scriitor. Stratificarea limbajului este o condiție de bază a parodiei – „stratificarea limbajului literar, plurilingvismul lui constituie o premisă indispensabilă a stilului umoristic” (9). Scriitorul reciclează aici forme de discurs anterioare, le topește în propriul său discurs, redimensionându-le.

Iată, deci, o mostră din această hibridizare laborioasă:

Apărută în Biblioteca pentru metalurgiști, cartea lui Bacovia atrage atenția asupra unui element pe nedrept disprețuit. Se trece în revistă larga utilitatate a metalulului din care se pot face margini de căi ferate, clavire, chioșcuri pentru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri teatrale și chiar sicirie. […] cartea se citește cu ușurință de specialiști, ca și de cei cărora le plac chimia, fizica și specroscopia metalurgică. (10)

Disursul lui Bacovia este aici alterat, deformat și totodată revitalizat, fiind topit în discursul romanesc într-o manieră ingenioasă, originală. Autorul Bibliografiei păstrează terminologia (plumbul, clavirele, fanfarele, sicriele) întâlnită în scrierile lui Bacovia, însă o redimensionează. Germenii artistici ai Ingeniosului contaminează aici discursului poetului. Astfel, dacă în poezia lui Bacovia, termenul „plumb”, de pildă, are o încărcătură simbolică, autorul Bibliografiei îl dezbracă de această încărcătură, valorificându-i sensul denotativ. Poezia lui Bacovia, topită în discursul lui Mircea Horia Simionescu, devine un soi de manual de întrebuințare a metalului. Mai mult decât atât, Bahtin punctează că stilizarea presupune două conștiințe lingvistice: cea care reprezintă, a stilizatorului, și cea reprezentată, a stilizatului. Așadar, hibridul stilistic are la bază fuziunea dintre conștiința lingvistică stilizată, care aparține lui Bacovia, și conștiința stilizatorului, a autorului parodiei. Prima este topită în cea de-a doua. Există, astfel, un plan al conotativului – simbolurile lui Bacovia -, care este dizolvat în discursul stilizatorului. Acesta îl valorifică după bunul său plac. Astfel, simbolurile își pierd sensul inițial ca urmare a stilizării parodice, sunt puse într-o lumină nouă, devin un ansamblu cu o nouă logică interioară. După cum remarcă Mihail Bahtin, ceea ce contează este atitudinea față de limbajul străin. Originalitatea discursului este dată de maniera în care limbajul străin este manipulat de stilizator. În acest fragment, acest limbaj suferă o metamorfoză. Nota de originalitate este dată așadar de această metamorfozare a cuvintelor, de anihilarea substratului simbolic inițial. Astfel, textul lui Bacovia nu mai este o poezie, se transformă într-un manual de întrebuințare a metalelor, pierzându-și calitatatea de obiect estetic. Așadar, cele două mecanisme prin care se realizează stilizarea parodică sunt resuscitarea „cuvântului străin”, „al altuia” și redimensionarea lui. În acest fel, ia naștere un aliaj nou, un hibird care se află la intersecția dintre cele două conștiințe stilizatoare.

Bahtin arată, de asemenea, că hibridul romanesc este bivocal și bilingv, presupune amestecul unor forme lingvistice, pe de o parte, și ciocnirea unor puncte de vedere asupra lumii existente în aceste forme, pe de altă parte, implicând două conștiințe individuale, socio-lingvistice. Așadar, propun să luăm în continuare o altă mostră de hibrid, pastilă din acest imens carnaval al literaturii spre exemplificare. Este vorba despre fragmentul „Trece-l dincolo”, atribuit unui anume Aureliu Popa, care reprezintă o parodiere rafinată a stilului lui Ion Luca Caragiale. Întâlnim personajele recurente din operele marelui clasic, în jurul cărora se dezvoltă un conflict similar celor din comediile acestuia. Este vorba despre doi funcționari care stau la două mese și scriu în două registre. La un moment dat, apare un cetățean care nu și-a plătit dările:

Pe ușă intră datornicul în persoană, datornicul face scandal, primul funcționar dă să-l arunce pe scări. Intră în discuție și o cucoană, al doilea funcționar încearcă să-l convingă pe contribuabil că este imbecil, cucoana iese lovită, primarul, care auzise gălăgia apare la ușă, tabloul majestății sale cade din cuiul prea subțire, funcționarii pălmuiesc pe datornic, datornicul insultă pe primar. (11)

Este vădit că aici scriitorul a resuscitat un pattern narativ, scriind în maniera lui Caragiale. Personajele (funcționari, cucoane, contribuabili) care constituie toposul din operele lui Caragiale sunt teleportate aici. Structura sintactică este, de asemenea, preluată de la marele clasic. De pildă, în sintagma „funcționarii pălmuiesc pe datornic, datornicul insultă pe primar” lipsește complementul direct „îl”. De asemenea, este reprodus întreg tărăboiul regăsit în comediile scriitorului care abundă în insulte și lovituri. Imitarea discursului este fracturată însă printr-un insert cât se poate de bizar. Este vorba despre structura „tabloul majestății sale cade din cuiul subțire”, care nu pare desprinsă din operele marelui clasic. Autorul inserează aici subtil, în plină parodiere a discursului lui Caragiale, o aluzie la adresa sistemului totalitar. Prin urmare, hibridul este alcătuit din amestecul a două forme lingvistice și prin ciocnirea a două puncte de vedere asupra lumii care sunt diferite. Are loc hibridizarea dintre discursul „străin”, „al altuia” – Caragiale – și un enunț cu caracter subversiv. Se instaurează, astfel, un dialog între două tipuri de limbaj și între două concepții despre lume.

După ce am văzut cum funcționează stilizarea parodică, ideal ar fi să vedem și care este scopul acesteia. Nu întâmplător Mihail Bahtin consideră că parodia este un fel de locomotivă a literaturii, căci, paradoxal (sau nu), cele mai de seamă variante romanești au fost create prin distrugerea parodică a celor precedente: „Se poate spune că cele mai importante modele și variante romanești au fost create în procesul distrugerii parodice a universurilor romanești precedente”. (12) Care este însă miza Bibliografiei sau a parodiei în genere? Răspunsul îl aflăm tot de la Bahtin, în studiul consacrat lui François Rabelais, numit François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere. Bahtin arată aici că una dintre sarcinile cele mai importante ale parodiei este „demascarea oricărei convenționalități, a convenționalității viciate și false”. (13) Sarcina principală a Bibliografiei este atacarea canonului, care este văzut în postmodernism ca o formă de „convenționalitate viciată”. Mircea Horia Simionescu ia în derâdere o întreagă literatură, merge împotriva canonului vremii care promovează literatura patriotică, realismul socialist, lipsit de orice valoare estetică. Scriitorul are în vizor nu doar canonul propagandistic, ci întrega istorie literară. Prin urmare, acesta travestește literatura, propune o literatură alternativă, „pe dos”.

În lucrarea sa, Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu prezintă trăsăturile postmodernismului pornind de la Ihaab Hassan, arătând că una dintre trăsăturile fundamentale ale acestui curent literar este fenomenul de decanonizare. Vorbind despre canon și postmodernism, Mircea Martin subliniază că opozițiile cu care operau formatorii canonului modernist (înalt-jos, profund-superficial, dificil-facil, central-periferic) devin irelevante în postmodernism. (14) Mai mult decât atât, acesta arată că atunci când o mișcare canonică ajunge la final, doctrina ei fondatoare este resimțită ca o „scleroză” de noii veniți. (15) O astfel de generație sunt scriitorii postmoderni. Pentru aceștia, canonul devine irelevant întrucât sensul textului însuși este problematic.

Parafrazându-l pe Umberto Eco, Mircea Cărtărescu arată că în postmodernism „trecutul nu mai poate fi recuperat cu candoare, ci cu ironie”. (16) Pentru artistul postmodern, istoria devine o farsă, deci sortită caricaturizării, decanonizării. La Mircea Horia Simionescu, parodia este o armă îndreptată împotriva canonului, un instrument al decanonizării care are, prin efectul de bumerang, funcție creatoare. Scriitori, curente literare, convenții, valori fixe, toate sunt dinamitate de ingeniosul scriiitor.

Pulverizarea acestor convenții este vizibilă mai cu seamă în fragmentul denumit Constipația viageră și întreținerea ei, care este un presupus studiu critic însoțit de o prefață semnată de Nicolae Iorga. Curentul literar satirizat aici este sămănătorismul, care în postmodernism este resimțit ca fiind vetust, retrograd. Personajul principal, Sandro Bastardi, aplică studiile din domeniul biologiei în literatură: „Aplicând descoperirile sale științifice la literatură, a stabilit că dintre toate eforturile biologice, reținerea îndelungată a intestinului gros de la pornirile-i exclusive exclusive este cea mai rodnică”. (17) Așadar, parodierea se realizează aici prin mixarea a două limbaje care fac parte din domenii total diferite: critică literară și medicină. În continuare, travaliul creator este descris în termeni care aparțin medicinei: „Sângele, alungat prin presiunea din vasele pereților, încărcat de gaze, […] urcă la cap producând asociații neașteptate, congestii fecunde alcătuind pe neprevăzute câte o capodoperă. Mai mult decât atât, există în acest roman un studiu intitulat „Idei preromantice la scriitorii noștri sămănătoriști”. În cadrul acestuia, sunt recomandate – îndeosebi prozatorilor, în vederea obținerii marelui roman al secolului – câteva alimente care produc o constipație îndelungată. Așadar, stilizatorul parodic pune în mișcare mai multe limbaje, se mixează un limbaj al medicinei cu cel critic. Astfel, conștiința lingvistică jonglează nestingherită cu cele două limbaje. Sunt denunțate aici concepțiile lui Nicoale Iorga despre roman: paseismul, idilismul, eticul, etnicul. Limbajul critic, de tip Iorga, este hibridizat într-o manieră ingenioasă cu jargonul din medicină. Astfel, parodierea se realizează prin violentarea convențiilor de limbaj.

Cea de-a doua formă de „convenționalitate viciată” este lumea în care trăiește autorul însuși. Bibliografia generală are de asemenea în vizor sistemul politic al vremii, fiind o armă îndreptată împotriva totalitarismului. Autorul strecoară, după cum am văzut, aluzii la sistemul totalitar, însă există un fragment denumit Călătorie în Baterya, îndreptat exclusiv împotriva regimului viciat al vremii. Fragmentul este o distopie, o oglindă pusă în fața lumii în care acesta trăiește și care amintește de tărâmurile lui Jonathan Swift. Așadar, este vorba despre un englez sosit în principatul Baterya, unde vizitează o uzină de capace. Regăsim aici întreaga recuzită a realismului socialist: muncitori, tehnicieni, ingineri, figuri întâlnite din plin inclusiv în propagandă și în discursurile politice. Mecanismul prin care se realizează parodia este punerea într-o lumină pozitivă a unui sistem viciat. Englezul care este și narator află că producția întregii țări de ridică la „8 kilograme de cireșe, 10 kilograme de mere și câteva pere de Bergamo”. (18) Populația practică abstinența alimentară, principele are două clase primare, bugetul țării este deficitar, iar miniștrii se otrăvesc între ei. La finalul călătoriei, englezul conchide entuziasmat: „Acum când scriu în continuare notele de drum din Baterya, mă gândesc ce perspective clare are acest principat”. (19)

Vorbind despre parodie, Mihail Bahtin distinge două planuri complementare, care se întrepătrund în acest tip de scriere. Este vorba despre un plan al naratorului și unul al autorului: „Fiecare moment al povestirii îl percepem clar în două planuri: în planul autorului […] și în planul naratorului, care se exprimă refractat”. (20) Există, astfel, o intenție directă a vorbitorului, a naratorului, și o intenție refractată a autorului, cele două voci fiind corelate dialogic. Motorul parodiei este, așadar, acest hiatus dintre intențiile autorului și spusele naratorului.

În fine, cea de-a treia formă de „convenționalitate viciată” este realitatea însăși, denunțată în fragmentul Leipzig – oraș de carton. Mircea Horia Simionescu inventează aici o lume paralelă, menită să deconspire iluzia realității. Dezideratul stendhalian conform căruia romanul trebuie să fie o oglindă plasată în fața realității este aici anihilat. Lumea construită este sintetică, un soi de „chinezărie”, o creație la mâna a doua. Oamenii sunt simple decoruri, istoria, o bazaconie, o poveste, rodul imaginației unui scenograf. Totul este improvizat, artificial, clorotic:

«Uite, de pildă, acest Monument al Popoarelor. Totul e improvizat din material ieftin de decor. În primul rând colina pe care e așezat.» Luând un pumn de țărână de jos, mă invită să-l studiez. «Cretă, ghips […]. Privește iarba care crește aici: o rețea din material de plastic și celuloză. Să urmărești ce perfectă asemănare între catedrala asta de carton și catedralele noastre italiene…». (21)

Există un sentiment acut al pierderii tot mai accentuate a sentimentului realității în postmodernism, inclusiv a timpului și a istoriei. Lumea devine o amplă ficțiune, prin urmare, relația referențială dintre aceasta și opera de artă încetează. Vorbim despre o neutralizare dintre realitate și ficțiune în opera scriitorului postmodern. Astfel, lumea încetează să mai funcționeze ca un referent pentru realitate. În postmodernism se construiesc lumi iluzorii, acestea fiind proprii lor referenți. Iau naștere astfel lumi hibride, un amalgam de fâșii de realitate și ficțiune. După cum remarcă Mircea Cărtărescu, melancolia postmodernă este generată de faptul că „Nimic nu este «real», dar nici complet imaginar: lumi posibile, indeterminate, hibrizi între obiectivismul și subiectivismul absolute”. (22)

Un alt tip de hibridizare despre care vorbește Mihail Bahtin este cea realizată între genuri și specii. După cum notează Mircea Cărtărescu, taxonomia esteticii clasice care împarte literatura în genuri sau specii este pulverizată în postmodernism și înlocuită de hibridizarea acestora, deci de o „impuritate”. Prin urmare, postmodernismul este caracterizat de „imperiul hibrizilor, al textelor încrucișate cu pasiune mendeliană, al eclectismului nelimitat, în care nu numai că toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, dar el intră în aliaje stranii cu formele istoricizate ale trecutului”. (23) Acesta compară arta prozatorilor postmoderni cu tehnica împătuririii foii de hârtie în origami japonez. (24) Structura Bibliografiei generale este una caleidocopică, multietajată, frapând prin hibridizarea, stratificarea limbajului, dar și impuritatea generată de amestecul de genuri, specii sau discursuri. Romanul amestecă o mulțime de genuri, specii sau discursuri, care depășesc de multe ori sfera literaturii, anihilând orice limită care ar putea surveni între limbaje. Astfel, se mixează o sumedenie de specii precum cărți de istorie (Nudismul sub Mihai Vodă-Viteazul), memorii (Memorii), studii economice și juridice (Producția literară de zdrențe între cele două Războaie Mondiale), romanul epistolar (Perspective), romanul de dragoste, romanul de aventuri.

Prin urmare, Bibliografia este un boom narativ și stilistic. Frenezia cu care se hibridizează pare nelimitată. Cocktailurile dintre limbaje reprezintă adevărate bijuterii stilistice. Unul dintre cele mai inedite astfel de mixuri este cel dintre limbajul criticii literare și limbajul utilizat în domeniul automobilelor, întâlnit în fragmentul Povestirea doamnei Sachelarie în literatura americană: „Trebuia inaugurată o literatură modernă, rapidă, confortabilă, cu frâne hidraulice și cu semnalizarea de directă”. (25) Un alt mix ingenios întâlnim în fragmentul Supradestinul, atribuit lui Heinrich Spieker: „Un studiu aromat, bine crescut și miez savuros. Ideile lui se împlinesc alături de nuci și stafide, se prăjesc ușor prin efectele cuptorului dogoritor, se răcesc apoi în cămară pe raft”. (26) Prin toate aceste alăturări inedite se creează un discurs original. Hibridizara se instaurează prin jocul umoristic cu limbajele, cu genurile și speciile literare intercalate.

Mai mult decât atât, multietajul Bibliografiei este vizibil inclusiv la nivel compozițional. Narațiunea este dezagregată, romanul fiind o construcție babilonică alcătuită dintr-o multitudine de fragmente care formează un întreg omegen. După cum subliniază Carmen Mușat, în postmodernism „se conturează o estetică a discontinuității care transformă lectura într-o veritabilă aventură a căutării epicului”. (27) Drept urmare, firul epic este dizolvat în fragmente, iar cronologia este pulverizată. Romanul Bibliografie generală este alcătuit din fișiere a căror ordine este arbitrară, fiecare având înțeles de sine stătător, formând un conglomerat al satirei, al ironiei și al absurdului.

Bibliografia are aparența unui delir narativ. Cu toate acestea, este, de fapt, un haos bine organizat, doar Ingeniosul este bine temperat… nu? Romanul are la bază o rețea amplă de surse livrești, deci o multitudine de etaje, care formează un cocktail de limbaje, stiluri sau structuri literare. Bibliografia reprezintă un atac vehement îndreptat împotriva canonului, al sistemului politic al vremii și chiar al realității, sfidând nestingherită orice convenție sau orice limită care ar putea surveni între limbaje, genuri, specii, realitate, ficțiune. Canonul literar, sistemul politic al vremii, în fine, realitatea însăși sunt văzute ca forme de „convenționalitate viciată”. Carnavaliarea este, de fapt, o „decarnavalizare”, întrucât asistăm la un spectacol al căderii măștilor, al deconspirării convenționalității și a realității.

Prin bogăția de surse livrești, prin mixarea de limbaje de o factură cu totul diferită, prin fantezie și alegorie, ironie și satiră, Mircea Horia Simionescu reușește să creeze un discurs unic, original, impresionant, monumental.

Note

(1) Ion Bogdan Lefter, Primii postmoderni: Școala de la Târgoviște, București: Paralela 45, 2003, p. 137.
(2) Ibidem.
(3) Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, postfață de Mircea Martin, Pitești: Paralela 45, 2002, p. 79.
(4) Ibidem.
(5) Idem, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte ficțiuni teoretice, Pitești: Paralela 45, 1998, p. 26.
(6) Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfață de Paul Cornea, București: Humanitas, 1999.
(7) Mihail Bahtin, Formele timpului și ale cronotopului în roman, în Probleme de literatură și estetică. Traducere de Nicolae Iliescu, București: Editura Univers., p. 162.
(8) Mihail Bahtin, op. cit., p. 205.
(9) Ibidem.
(10) Mircea Horia Simionescu, Bibliografie generală, București: Editura Eminescu, 1970, p. 51.
(11) Ibidem, p. 75.
(12) Ibidem, p. 167.
(13) Mihail Bahtin, François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere, București: Univers, 1974, p. 383.
(14) Mircea Martin, Despre canon într-o epocă postcanonică, în antologia Teoria literaturii. Orientări în teoria și critica literară contemporană, Oana Fotache, Anca Băicoianu (ed.), Editura Universității din București, 2005, p. 321.
(15) Ibidem, p. 312.
(16) Mircea Cărtărescu, op. cit., p . 101.
(17) Mircea Horia Simionescu, op. cit., p. 19.
(18) Mircea Horia Simionescu, op. cit., p. 268.
(19) Ibidem, p. 268.
(20) Mihail Bahtin, Formele…, ed. cit., p. 173.
(21) Mircea Horia Simionescu, op.cit., p. 106.
(22) Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 342.
(23) Ibidem, p. 102.
(24) Ibidem, p. 342.
(25) Mircea Horia Simionescu, op. cit., p. 54.
(26) Ibidem, p. 69.
(27) Carmen Mușat, Perspective asupra romanului, ed.cit., p. 24.

Bibliografie

Bibliografie primară:

SIMIONESCU, Mircea Horia, Bibliografie generală, București: Editura Eminescu, 1970.

Bibliografie critică:

BAHTIN, Mihail, Formele timpului și ale cronotopului în roman, în Probleme de literatură și estetică. Traducere de Nicolae Iliescu, București: Editura Univers, 1982.
BAHTIN, Mihail, François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere, București: Univers, 1974.
BOGDAN, Ion-Lefter, Primii postmoderni: Școala de la Târgoviște, București: Paralela 45, 2003.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Postmodernismul românesc, postfață de Paul Cornea, București: Humanitas, 1999.
MARTIN, Mircea, Despre canon într-o epocă postcanonică, în antologia Teoria literaturii. Orientări în teoria și critica literară contemporană, Oana Fotache, Anca Băicoianu (ed.), Editura Universității din București, 2005.
MUȘAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte ficțiuni teoretice, Pitești: Paralela 45, 1998.
MUȘAT, Carmen, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, postfață de Mircea Martin, Pitești: Paralela 45, 2002.

Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a V-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (27-28 aprilie 2018), unde a fost recompensat cu Premiul al III-lea, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Studii literare.