În ultima vreme, s-a întâmplat să citesc (cu surprindere chiar) două romane contemporane extraordinare care își au ca temă fundamentală atemporala salvare a ființei prin iubire. E vorba de romanele unor tineri scriitori ruși – Scrisorarul lui Mihail Șișkin și Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Aruncându-mi ochii înspre literatura română și întrebându-mă la care dintre scriitorii noștri se poate găsi o astfel de pledoarie fără rest pentru iubire, figura lui Gellu Naum s-a desprins cu repeziciune din peisaj.
Gellu Naum a fost un „ales” al iubirii, iar încrederea lui în puterea iubirii de a schimba fundamental ființa, de a-i releva adevăruri ascunse prin „vadurile” interioare este una dintre cele mai „clare” și mai luminoase din literatura română. Și cred că îi și întrece pe cei doi scriitori ruși, căci în cazul său, dimensiunea soteriologică a iubirii a fost „scrisă” pentru că a fost trăită ca atare. Declara Gellu Naum în cartea de dialoguri cu Sanda Roșescu (Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Ediția a II-a, Editura Paralela 45, 2013): „pentru mine, de când mă știu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenței, și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”. Prin iubire avea să obținut accesul la o „înălțime nemaipomenită”, transpusă permanent și în literatura sa.
Relația dintre el și Lyggia a fost una fantastică, căci s-a hrănit dintr-o comunicare extrasenzorială cum rar se poate întâlni, deși nu a fost neapărat o iubire coup de foudre, poetul trăind revelația miracolului abia la câțiva ani de la prima întâlnire petrecută la o petrecere unde, într-un joc (al fatalității parcă), el trebuia s-o sărute pe ea pe obraz… În cartea de dialoguri amintită mai sus, autorul vede, la treizeci de ani distanță, clipa conștientizării iubirii pentru Lyggia ca moment crucial al vieții sale:
„Și iată că, într-o seară, plimbându-mă prin București, am rămas țintuit în mijlocul străzii. Și s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluționare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafață, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am știut că o iubesc pe Lyggia. Șocul eliberator a fost atât de puternic încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc…”.
Lyggia era femeia capabilă să rostească „cu voce tare răspunsuri la întrebări” pe care poetul și le punea în gând, comunicarea aceasta dincolo de suprafețe, dincolo de văzut, dincolo de conștient curgând cât se poate de simplu și de firesc. Întrepătrunderea celor două ființe a fost transpusă și grafic, prin dublarea literelor „l” și respectiv „g” în numele fiecăruia, ca preluare a inițialei numelui celuilalt. Lyggia s-a dovedit femeia presimțită în copilărie, fantoma căutată de scriitor nefiind de fapt o fantomă. Salvarea, protecția de care avea nevoie se întrupa cât se poate de real și suprareal.
Gellu Naum și Lyggia au trăit concret suprarealismul, cele mai grăitoare experiențe de acest gen fiind confirmate prin „lecturile” și desenele pe care le realiza Lyggia legată la ochi, experiențe despre care mărturisește Gellu Naum:
„Știi, stăteam întins pe pat și o rugam pe Lyggia să-mi citească poeme dintr-o carte pe care ea n-o mai văzuse niciodată, scrisă într-o limbă străină. Era întuneric deplin, și ea îmi citea, fără greșeală… […] Știi, Lygia, care desenează uneori ca un copil, îmi ilustra poemele ținând creionul cu dinții, în întunericul cel mai compact, după ce o legam la ochi, iar pe sub legături puneam și un strat de vată”.
Execuții perfecte, obținute în stare de transă, deși femeia nu știa să deseneze, desena doar cu Gellu Naum. Împreună au atins un alt nivel de a simți „mișcarea lumii”, pătrunzând în realități dincolo de domeniul cauzalității sau al înțelegerii, al certitudinilor explicative. Se întâlneau chiar în oraș, în locuri și la ore asupra cărora nu conveniseră anterior. Zenobia, fascinantul personaj al literaturii sale, este un prototip al Lyggiei care avea, ea însăși, să orbească la bătrânețe, după ce experimentaseră mulți ani, împreună, orbirea voluntară. Romanul conține numeroase decupaje din incredibila lor poveste de dragoste și din minunile născute astfel. Minuni ca întâmplări miraculoase, dar mai ales minunea regăsirii sinelui.
Iubirea a fost trăită de cei doi în formele ei superioare, autentice, ca experiență extatică: „prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu și pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puțini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanențe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualității care, din fericire, le-a mai rămas…”; „Dragostea, înțelegerea și împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul și incomunicabilul…”; „Pentru un bărbat, a realiza dragostea despre care vorbesc eu înseamnă a regăsi, ca bărbat, feminitatea, adică esența și principiul lumii, a fi reprimit în mijlocul ei”.
Dragostea despre care vorbește Naum nu are nimic spectaculos, așa cum se întâmplă în cazul celebrelor cupluri nefericite de îndrăgostiți din literatură, căci, consideră poetul, doar ce e exterior ține de spectaculos. Iar iubirea autentică, deplină nu se poate mișca pe o traiectorie a nenorocirii, nu poate duce la nimic rău, suferința fiind doar un subsidiar neimportant, care poate fi lepădat oricând:
„Cei la care dragostea este ceea ce trebuie să fie, cei la care dragostea se împletește perfect cu linia vieții, nu prea dau spectacolul dragostei… Ca în toate marile mistere ale lumii, cel ce dă spectacolul nu este eroul real. Adică spectacolul este dat de altcineva, care înfățișează una sau alta dintre trăsăturile eroului și apoi își scoate, cu sau fără voia lui, veșmântul îmbrăcat pentru circumstanță…”.
Breton vorbea despre dragostea reciprocă ce condiționează magnetizarea totală. Naum a trăit-o ca iluminare a interiorului, dar și a exteriorului, ca echilibrare a acestora, ca salvare de la nebunie și disperare. De la viziunea iubirii devoratoare ca sentiment angoasant din prima fază a creației sale, Naum a trecut firesc, după ce a întâlnit-o pe Lyggia, la ipostaza iubirii ca salvare, călăuză, „sită de apărare”, ca stadiu inițiatic superior ce permite cunoașterea și autocunoașterea, pătrundere în înțelesurile adânci ale existenței, dincolo de „nervii rațiunii”. Iubirea remodelează astfel spațiu și timp, schimbând ritmul vieții, gonindu-l din vacarm: „va fi clipa când se face deodată liniște/ și noi vorbim singuri ca două clopote mișcate de vânt”. Un ritm care se trezește încetinit, refăcut, singularizat: „Încetineala ei, ca o rugină harnică, ne preciza”.
Deloc surpinzător, scrierile lui Naum sunt împânzite de imagini fascinante ale iubirii, pe cât de simple în aparență, pe atât de puternice:
„dar aici la tine e bine și tu
ești un pahar cu ceai cald”;
„vreau să mă miroși ca pe o fereastră”;
„somnambulica ta plimbare prin mine”;
„ea mă iubea și dormea în ea
dormea în mine”.
