Bookaholic

Prima zi a Festivalului Internațional de Poezie București (ediția 2017) s-a încheiat la sediul MNLR cu recitalul de poezie al lui Mircea Dinescu. După o îndelungată absență de pe scena literară (ultima lui carte de poezie e din 2010, iar penultima din 1996), poetul revine cu volumul Colierul din bomboane de colivă.

Exuberant ca întotdeauna (să ne amintim numai cum își cântă versurile din Femei din secolul trecut), Dinescu ne-a oferit aseară adevărate momente de echilibristică vocală. Nefiind tocmai un recital în adevăratul sens al cuvântului, ci, mai degrabă, un duet, Mircea Dinescu a fost acompaniat pe scenă de actorul George Mihăiță. Aș spune că lectura publică de aseară a avut toate datele unui show literar. Aflat la prima întâlnire cu textele, George Mihăiță aplică, nu lipsit de umor, indicațiile regizorale ale autorului, în timp ce acesta din urmă își recită poemele ca un actor de primă clasă, concurându-l pe Mihăiță.

Însoțite de desenele lui Mihai Buculei, cele 24 de poeme care altcătuiesc volumul se succed într-o ambianță cromatică aproape bacoviană. Poemul alb, poemul negru, am putea spune despre volumul acesta, trimițând la un binecunoscut „decor” bacovian. Deloc întâmplătoare gama coloristică a volumului: poemele cu poantă sunt întotdeauna bemolate de acea melancolie atât de caracteristică pentru Mircea Dinescu. Alături de poeme ca Emil Cioran așteptat în gară de literatura franceză și Fabulă despre aritmetica sărăciei, apar poeme ca Damen tango:

Cu cît îmbătrînesc mă simt mai tînăr
mai pofticios și mai curtat de zei,
moartea îmi pune mâna pe un umăr
și parcă mă invită-n patul ei
și mă ajută galeș și lascivă
să îmi dau jos paltonul meu de lemn,
poartă la gât bomboane de colivă
și-un tainic păhăruț cu untdelemn
și nu-nțeleg cum la apusul iernii
se surpă peste noi un crîng de maci…
M-oi fi îndrăgostit, mînca-o-ar viermii!
Sărută-mă, soptește ea, și taci!

Dacă în versurile din prima tinerețe, ca în Sunt tânăr, doamnă, bătrânețea e doar intuită, iar moartea, expediată, în Colierul din bomboane de colivă moartea vine în pași de tango: „Și cât noi ne tocmim cu răspopitul/ să scoatem gologanii din batistă,/ el, măsurând cu pasul infinitul/ va demonstra că moartea nu există” (Un dansator de tango măsoară infinitul).

Tonul rămâne același din volume precum La dispoziția dumneavoastră, Moartea citește ziarul sau O beție cu Marx. Și, totuși, Mircea Dinescu reușește să-și cucerească publicul. E vorba de carismă, datorită căreia, deloc bacovian, Dinescu și-a electrizat spectatorii.

Metafore vii, imagini memorabile, rime rare, o tristețe a extincției. Așa s-ar putea rezuma în câteva cuvinte Colierul din bomboane de colivă.

P.S.: Festivalul Internațional de Poezie București continuă până pe 21 mai. Programul este de găsit aici.